La vârsta de 75 de ani, după o domnie de 48 de ani (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I lăsa României o moștenire atât de greu de egalat de genarațiile viitoare. Carol I – făuritorul României, cel care a însămânțat în adâncul acestui neam geneza visului României Mari.
De la el, Regele Carol I, a început totul: Familia Regală, România ca stat modern, independența și suveranitatea țării.
Se întâmpla într-o zi de 10 Mai 1866, când Carol I depunea jurământul în fața Adunării Constituante ca Principe al României.
Țara se afla într-o perioadă în care, Mica Unire a Principatelor Române din 1859 era amenințată cu anularea. Decizia de atunci, decizie ce a aparținut unei clase politice nu doar înzestrate cu inspirație și ancorată perfect în realitatea acelor vremuri, dar și înaripată cu un profund spirit patriotic, a salvat Unirea de la 1859. Fragila construcție ce se formase în urmă cu doar 7 ani a fost consolidată prin aducerea pe Tron al unui Principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană.
„Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene”, fragment din testamentul lui Carol I
S-a vorbit mult și încă se mai vorbește în termeni infantili de ”trădare națională”. Despre „Monstruoasa coaliție” care l-a îndepărtat de pe Tron pe Alexandru Ioan Cuza pentru a aduce un principe străin. Aici aș vrea să mă opresc pentru doar câteva rânduri. În primul rând, această semnificație lacunară își are originea în propaganda comunistă îndreptată împotriva monarhiei în România. Și, în special, împotriva a ceea ce monarhia a realizat.
În al doilea rând, pentru a demitiza această denumire care are ca scop principal bagatelizarea rolului pe care Carol I și implicit viitoarea monarhie l-au avut în consilidarea și mai ales modernizarea României, aș remarca faptul că, aceeași Coaliție, ”monstruoasă”, desigur, a fost ceea care a decis urcarea lui Alexandru Ioan Cuza pe Tronul Principatelor Unite. Istoria consemnează însă că termenii erau foarte clari încă de la început. Cuza avea un mandat limitat, ceea ce foarte multă lume uită sau nu știe. El a avut la dispoziție 7 ani pentru implementarea reformelor, bineînețeles, în asociere cu clasa politică. Însă A.I. Cuza și-a consolidat domnia bazându-se pe autoritarism. A funcționat pentru o perioadă de aproximativ doi ani, încercând mai apoi să prelungească înțelegerea. Nu era posibil însă. Următorul pas, independența României de sub suzeranitate otomană, nu ar fi putut fi realizată fără o personalitate care să fie măcar pe picior de egalitate cu mai marii vremii. Cu Sultanul și, bineînțeles, cu liderii Occidentului.
Așadar, paradoxal, „Monstruoasa Coaliție” care l-a îndepărtat pe A.I. Cuza, nu este decât aceeași coaliție care i-a oferit Tronul domnitorului român în urmă cu 7 ani, în condiții cu care acesta a fost inițial de acord, dar pe care a încercat cu timpul să le renegocieze. Dar la numirea lui Cuza, Coaliția nu mai era ”monstruoasă”?
Sigur că Alexandru Ioan Cuza are uriașul merit, pe care nimeni nu i-l amputează, de a iniția o serie de reforme care au ajutat enorm pe atunci tânăra Românie iar Carol I, înțelegând importanța lor, a decis continuarea acestora.
După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a urca pe Tronul României, dar și în urma încurajărilor și acordului deplin al Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei, la care s-a adăugat sprijinului moderat al Prusiei, Carol I, la doar 27 de ani, a fost ales ca Principe al Principatelor Unite Române. Avea să jure credință legilor țării, religiei românilor, integrității teritoriale și suveranității patriei. Iar până a închis pentru eternitate ochii, la 75 de ani, la Castelul Peleș, Carol I al României nu și-a trădat în cei 48 de ani de domnie jurământul.
Deși s-a confruntat cu multe situații de criză în urma cărora nu de puține ori a fost pe punctul de a ceda, politica impusă de Carol I a stabilizat pe termen lung economia și a modernizat o țară care, trebuie să recunoaștem, nu doar că era preponderent agrară, dar parcă se zbătea mai mult la granița Evului Mediu în comparație cu o Europă aflată într-o continuă dezvoltare.
Iar în ceea ce privește politica externă, un principe străin, dintr-o înaltă familie a Europei, aducea cu el și recunoașterea pe plan european a tânărului stat. Un Principe devenit român, prin a cărui venea curge sânge albastru de Împărat german, nu ar fi putut accepta o situație de suzeranitate a României. Iar Carol I nu a făcut-o.
În iulie 1866 a fost publicată în Monitorul Oficial prima Constituție a României, elaborată sub Carol I, inspirată din Constituția belgiană, probabil cea mai liberală de la vremea respectivă. Constituția adoptată sub Carol I a fost un paș uriaș spre independența României de sub suzeranitatea muribundului Imperiu Otoman.
Va urma bătălia și Asediul Plevnei, din timpul războiului ruso-turc, când ostașii ruși și români, aflați sub comanda lui Carol I, obțin o victorie decisivă pentru Răzoiul de Independență al României de sub suzeranitate Otomană.
Principele Carol ne aducea după secole de obediență, independența. La 10 Mai 1877, Parlamentul vota legea pentru desființarea tributului către Înalta Poartă. Se numea „Independența absolută a României”.
”Fă-te liber, dezrobește-ți / Mândra țară ce o ai / Și noi liberi ne făcurăm / Într-o zi de 10 Mai” – versuri Vasile Alecsandri
Patru ani mai târziu, tot într-o zi de 10 Mai, 1881, era proclamat pe harta Europei, un stat independent și suveran: REGATUL ROMÂNIEI. Fusese începutul unei perioade glorioase care va cunoaște prăbușirea sub jugul bolșevic, o acțiune a cărui infam ecou îl mai simțim și azi, după secole.
Carol însuşi a cerut să fie încoronat cu o coroană din oţel, fabricată din metalul topit al unui tun de război capturat la Plevna.
În fapt, data de 10 Mai e strâns legată de Regele Carol I al României și episode cruciale în istoria țării – 10 Mai 1866, Carol I devine Principe al României, 10 Mai 1877, Independeța României de sub Imperiul Otoman, 10 Mai 1881, proclamarea Regatului României.
Regele Carol I a murit pe 27 septembrie 1914, la începutul Primului Război Mondial, lăsând în urmă o Românie independentă, consilidată, modernă și puternică. O Românie pe care a preluat-o la doar 27 de ani, găsind aici un stat abia recunoscut care se lupta să supraviețuiască.
Carol I a resuscitat România, a ridicat-o și a pus-o pe harta Europei, iar România l-a asimilat transformându-l în unul din cei mai mari conducători pe care țara i-a avut.
„Tot pentru Ţară, nimic pentru mine", fragment din testamentul lui Carol I
La doi ani după moartea sa, lunga lui domnie de 48 de ani a fost încununată de nimbul României Mari. Sub divina protecție a Regelui Carol I al României, țara, acum condusă de Ferdinand I, nepotul lui Carol I, după sacrificii greu de pus azi pe hârtie, s-a făcut cu adevărat Mare. Aproape înfrântă, la ananghie, printr-un ”accident” atât de fericit al Istoriei, monarhia a făcut posibil ca azi să sărbătorim Centenarul.
România Mare nu a mai fost văzută prin ochii lui Carol I, care s-a stins cu doi ani înainte de 1 Decembrie, dar fără îndoială întregul drum al visului românilor a fost pavat de acesta.
Fără Carol I, fondatorul monarhiei române, nu am fi avut-o pe Regina Maria care a amprentat istoria acestui neam și, împreună cu o parte a clasei politice, a militat atât de inspirat pentru intrarea în război alături de Antanta urmând ca mai apoi, după Război, să susțină cu atâta perseveranță cauza României în tratatele de pace. Cu siguranță moștenirea lui Carol I i-a permis și Regelui Ferdinand „Întregitorul” să se încoroneze Rege al României Mari la Alba Iulia.
Dar totul s-a întâmplat cu enormă jertfă și suferință. Acest lucru nu trebuie uitat.
Însă Carol I este cel de la care a pornit totul. Cel de la care a pornit România așa cum o percepem astăzi.
Sursă: Familia Regală
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
