Lui Recep Tayyip Erdogan nu i se poate nega performanța. În zece ani de guvernare a crescut PIB cu 63%, a construit mii de kilometri de autostradă, o linie de TGV, tuneluri și poduri gigantice, a crescut de patru ori rezerva de valută și a adus la zero datoria către FMI, de la 23,5 miliarde de dolari.
Erdogan plănuia ca la finalul mandatului să candideze pentru președinție, modificând în acest sens legea supremă, astfel încât puterea președintelui să crească după 2015. Pe termen lung, tatona conceptul de ”neo-otomanism”, vizând o creștere treptată a puterii și influenței țării sale, până în 2071, când turcii aniversează 1000 de ani de la prima victorie asupra Bizanțului, de la Manzikert.
Apropierea de Rusia a vizat obiective economice (o centrală nucleară, fabrici, gazoducte), dar și o alternativă la UE. Importul de armament din China i-a șocat pe aliații occidentali. Poate fi parte dintr-o strategie de desprindere de influența Vestului, poate avea explicații strict economice. În politica externă au apărut fricțiuni cu America și o apropiere de Iran, sau cel puțin așa se văd lucrurile la suprafață, din comunicatele agențiilor de presă.
În 2013, printr-o mișcare surprinzătoare, efectuată la ceas de noapte, înainte de vacanța parlamentară, majoritatea lui Erdogan a schimbat legea ce permite Armatei să apere statul laic. Teoretic, un pas spre democrație. Practic, spargerea giroscopului care a stabilizat Turcia și i-a permis evitarea unor derapaje islamice. O mulțime de generali școliți în Vest au fost arestați sau pensionați. În Justiție nu a putut repeta mișcarea, așa că s-a trezit cu trei miniștri sub acuzare.
Revoltele din Taksim nu au generat o vară turcă, pe modelul primăverii arabe sau al revoluțiilor portocalii. Scandalul de corupție este, în opinia mea, mai periculos decât protestele, dacă sunt adevărate afirmațiile cu care Erdogan încearcă să se scuze. El spune că este o conspirație a unor polițiști și magistrați care fac parte din Mișcarea Hizmet, condusă de un cleric refugiat în 1999 în SUA.
Astfel se confirmă două ipoteze: că Justiția turcă acționează independent de Erdogan, iar influența mișcării Hizmet este foarte mare în zona elitelor.
Între Erdogan și Adrian Năstase se pot face unele paralele. În timpul guvernării PSD, România a înregistrat o susținută creștere economică și a încheiat acordurile de asociere la UE, ceea ce a generat un boom economic și imobiliar. Rezerva BNR a crescut spectaculos, s-a echilibrat balanța de plăți și au început investițiile în autostrăzi și repararea căilor ferate. Premierul a profitat de modificarea Constituției, în 2013, pentru a întări prerogativele prezidențiale și a crește mandatul președintelui de la 4 la 5 ani.Năstase a avut unele dispute cu Michael Guest, ambasadorul american din acea vreme, dar nu s-au înregistrat divergențe cu SUA, ori cu partenerii din occident. Mai mult, România a intrat în NATO.
Tema care a făcut diferența la alegeri a fost corupția. Au votat, cum spunea Năstase, două Românii. România rurală și cea din orașele mici a votat majoritar cu Năstase, capitala și orașele mari au înclinat balanța, la prezidențiale.
În ciuda performanțelor economice, Erdogan pierde sprijinul intelectualilor și a locuitorilor din marile orașe, în timp ce încearcă să câștige suportul Turciei vechi, care se teme de sărutul în public și de vinul băut pe terase. Politica sa va accentua ostilitatea elitelor, atrase de islamismul modern al imamului ”american” Gulen. Nu se poate spune de pe acum ce tabără va câștiga, dar este certă, în caz că pierde, soarta care îl așteaptă pe Erdogan. Există modelul Năstase.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
