Cu câtă plăcere, ba chiar și cu un dram de omenească invidie, îl privim pe Javier Bardem, arhitectul din filmul lui Florian Zeller Bunker, istorisind unor amici cum s-și-a cunoscut încântătoarea soție (Penelope Cruz)...
Este vorba despre cu șaptesprezece ani în urmă și, desigur, cum s-a îndrăgostit: pur și simplu ascultând-o povestind d-ale vieții. I-au dat lacrimile și amorul l-a pocnit pe loc. Nu e nimic de luat în răspăr, lumina de pe chipul personajului pare a promite deschiderea către un trecut idilic, mult prelungit. Ceea ce nu se va întâmpla.
Cu câtă plăcere, ba chiar și cu un dram de omenească invidie, îl privim pe Javier Bardem, arhitectul din filmul lui Florian Zeller Bunker, istorisind unor amici cum s-și-a cunoscut încântătoarea soție (Penelope Cruz), cu șaptesprezece ani în urmă și, desigur, cum s-a îndrăgostit: pur și simplu ascultând-o povestind d-ale vieții. I-au dat lacrimile și amorul l-a pocnit pe loc. Nu e nimic de luat în răspăr, lumina de pe chipul personajului pare a promite deschiderea către un trecut idilic, mult prelungit. Ceea ce nu se va întâmpla.
Florian Zeller ne-a obișnuit cu o anume severitate a filmelor sale mereu în atingere cu teatrul: Tatăl, mai apoi Fiul, l-au lansat în circuitul internațional. Cu deosebire primul care, cum bine știm, a însemnat pentru Anthony Hopkins un rol referențial, imposibil de a nu-l lega și de istorica performanță a lui Victor Rebengiuc, pe scenă. Cu Buncăr, cineastul francez intenționează să încheie o trilogie a familiei.
Urmărind-o la intervale de timp nu foarte lungi pentru a nu ne fi la îndemână o inevitabilă comparație, observăm treptate diluare a intensității psihologice. Buncăr văzut acum în Competiția oficială este absorbit de metaforă. Părăsește destul de repede terenul realității cu potențial expresiv, alunecă în prea evidentul joc al semnificațiilor.
Familia cunoscută la început, el arhitect, cum spuneam, ea editoare la o mare editură, madrileni de origine, instalați pentru un timp, împreună cu cele două fiice într-o frumoasă reședință londoneză, se destramă încet-încet, amenințată de răceala ritualurilor cotidiene ce țin loc de comunicare, de graba fiecăruia, de distanțarea adusă de timp.
Vezi și: Veneția 2026: Ora femeilor
Se adaugă la toate acestea și intoleranța bărbatului, obsedat până la nevroză de insistența unui ciudat vecin de a tăia o fereastră în zidul ce le desparte casele. Ca un făcut, arhitectul este solicitat de o comandă ispititoare, conceperea unui buncăr, undeva în Hawaii, dorință excentrică a unui milionar.
Am spus ca un făcut, pentru că aici începe distorsiunea filmului: imaginând liniile posibilei cazemate, agasat și de vecinul stăruitor, personajul își transferă spaimele unui posibil proprietar de buncăr. Se apără de imaginare atacuri, furturi, transformă somptuoasa locuință într-o citadelă invadată de sisteme de supraveghere, unele declanșatoare de fumigene.
Vizual, spațiul filmului devine o geometrie de linii absurde, de colțuri și refugii ale izolării. Până și cu fiica de la un etaj superior comunică prin telefon. Izolat în buncărul propriilor spaime, neliniști, invitație la o lectură destul de facilă a lumii fracturate în care trăim. Este lumea căreia îi aparține și eroina filmului Un bon petit soldat, al regizorului Stéphane Brizé, artist tăcut, demn de toată stima și admirația în ierarhia cinematografului francez, mereu al apărător cauzelor drepte într-o societate a muncii dure, uneori neiertătoare pentru mulți, aproape inumană.
Alba Rohrwacher in filmul Un bon petit soldat
Puțini cineaști sunt atât de consecvenți în apropierea de această temă nefotogenică. Spectatorii noștri îl cunosc cu deosebire din filmul Legea pieții (La loi du marché), pentru care actorul său preferat, admirabilul Vincent Lindon, a obținut Premiul de interpretare la Cannes în 2015.
Soldățelul din titlu este de data aceasta o femeie obligată să se descurce într-o societate masculină. Fără să lase poarta deschisă feminismului, eroina refuză autoritatea legilor brutale ale sccietții de azi. Cunoscuta actriță italiană taliană Alba Rohrwacher se anunță ca o serioasă candidată a Cupei Volpi. (Premiul de interpretare).
« Da, e o lume care mă fascinează – spune autorul – în sensul posibilei inspirații. De data aceasta, ca om, nu am intrat în ea doar plin de mânie, ci și de dezgust » . Cele două filme mai sus amintite, atât de potolite, au flancat, în aceste din urmă zile, producția –mamut, gigantul numit Dau al cineastului rus Ilya Khrzhanovsky, omul scandalului din primul și, probabil, până în ultimul ceas al festivalului.
Proiect faraonic, întins pe 20 de ani de muncă și lansat în trepte, precum o rachetă, inspirat de activitatea fizicienilor pentru construcția bombei atomice sovietice, Dau, prescurtare a numelui unui mare savant, Lev Landau, se află la intersecția ficțiunii cu antropologia, istoria reală, documentarul, eseul despre libertate și alegeri morale într-o societate opresivă. Filmul, adevărată Niagară de imagini zdrobitoare, merită un popas mai lung, atunci când disputele politice vor fi încetat, când autorul nu va mai fi nevoit să se apere, după protestele autorităților ucrainene nemulțumite de includerea filmului în Competiția oficială.
« Nu trăiesc în Rusia, nu mă mai întorc acolo, declara ieri cineastul. Ucraina s-a înșelat în privința mea, iubesc această țară, am trăit mulți ani acolo, am filmat acolo, tragedia lor este și a mea. Sper să învingă în acest război sângeros ». Scandalul este identic cu cel declanșat de un alt cineast rus, Kiriil Serebrennikov la Cannes, acum patru ani, cu un film inocent, Soția lui Ceaikovski. Lumea a uitat.
