Greșelile se plătesc întotdeauna

mircea.cosea / 08 iul 2015 / 15:07 Salveaza PDF Comentarii
Mircea Cosea
Descriere foto: Mircea Cosea

Criza Greciei poate fi explicată prin cauze interne ale acestei țări: de la falsificarea statisticii până la iresponsabilitatea și corupția conducătorilor ei. Dar, cauzele ei profunde se găsesc tocmai în greșelile sistemului de integrare european, constată profesorul Mircea Coșea, într-un editorial scris pentru DCnews.

Aceste greșeli pleacă de la subestimarea sau chiar neglijarea unor principii de bază ale procesului de integrare economică, dându-se prioritate intereselor politice și geopolitice.


Iată integral editorialul scris de prof. Mircea Coșea:

Greșelile se plătesc întotdeauna

Criza grecească este o plată a "greșelilor" făcute de către Uniunea Europeană încă de la data apariției primelor ei forme de manifestare ca model de integrare economică, politică și monetară.
Considerată ca cel mai reprezentativ model de succes al stabilității și dezvoltării economice, Uniunea Europeană a reușit într-un timp istoric relativ scurt să asigure o refacere deosebit de eficientă a economiilor europene distruse după cel de al doilea război mondial, pe baza căreia nivelul de trai al populațiilor a înregistrat ritmuri superioare oricărui alt model cunoscut până la acea dată. În spatele acestui succes s-au ascuns însă și unele greșeli de natură politică și instituțională care încet, dar sigur, au creat condițiile apariției unor crize de sistem, așa după cum este cea grecească.
Desigur, criza Greciei poate fi explicată prin cauze interne ale acestei țări, de la falsificarea statisticii până la iresponsabilitatea și corupția clasei politice dar, după părerea mea, cauzele ei profunde se găsesc tocmai în greșelile de sistem, adică în inconsistența de concept și funcționare instituțională a sistemului de integrare european. După părerea mea, greșelile își au originea în subestimarea sau chiar neglijarea unor principii de bază ale procesului de integrare economică, preferându-se o atenție acordată intereselor politice și geopolitice.
În sens economic, integrarea desemnează fie un proces, fie un rezultat. Ca proces, integrarea este un ansamblu de măsuri luate pentru înlăturarea discriminărilor între agenţii economici din diferite ţări (înlă¬turarea barierelor vamale, a diferenţelor de fiscalitate etc.) Ca rezultat, integrarea se exprimă prin existenţa unui spaţiu economic unificat.
Integrarea economică este procesul unificării economice com¬plete a unor economii naţionale distincte şi autonome. Această unifi¬care constă într-o liberalizare a tuturor activităţilor comerciale şi finan¬ciare, în aşa fel încât posibilităţile de iniţiativă şi activitate economică pe ansamblul teritoriului integrat să fie identice, pentru fiecare cetăţean al fiecărei ţări din sistemul integrat, cu cele existente anterior în fleca¬re ţară în parte. Integrarea economică realizează o uniune comercială şi financiară care poate deveni suportul unei uniuni monetare, sociale, juridice şi politice (Fernand Baudhuin. Dictionnaire de l'économie contemporaine, Marabout, Paris, p. 146).
Integrarea economică poate fi definită şi ca o uniune economică între ţări care au adoptat un tarif extern comun şi politici comerciale comune şi care şi-au eliminat restricţiile în comerţul reciproc. O asemenea uniune implică armonizarea politicilor industriale, sociale şi moneta¬re, a unui curs de schimb concertat şi, în cele din urmă, o monedă comu¬nă (Dicţionar Macmillan de economie modernă, Editura Codecs, p. 72).
Deși extrem de clar formulate încă de către părinții integrării economice europene, principiile de mai sus nu au fost întotdeauna respectate, fapt care ar putea fi interpretat ca " greșeli" în conceperea și implementarea unor politici definitorii pentru evoluția Uniunii. Astfel :
Extinderea Uniunii ar fi trebuit să fie întotdeauna bazată pe îndeplinurea deplină a criteriilor economice de compatibilitate cu normele de liberalizare a circulației factorilor de producție la nivelul țărilor candidate ca și cu garantarea climatului democratic apt de a promova și instaura în acele țări principiile și valorile europene de coeziune și solidaritate socială. În realitate, extinderea a făcut întotdeauna concesii în existența criteriilor de compatibilitate, acordând prioritate factorilor politici și geopolitici. Să ne amintim opinia Generalului Charles de Gaulle (Declarația de la Bad Godesberger, 1961) care avea ca unic criteriu de extindere limitele geografice, afirmând că UE trebuie să se extindă " de la Atlantic la Urali". După 1975, se discută posibilitatea lărgirii Comunităţii europene. Mai multe state din sudul Europei erau interesate să devină membri cu drepturi depline. Grecia, asociată Comunităţii din 1961, Turcia cu un statut similar din 1963, Spania şi Portugalia. Aderarea lor la C.E.E. apărea ca un aspect pozitiv întrucât realiza un echilibru spre sud a ansamblului economic pe care precedenta extindere o deplasase către nord. Două motive majore pledau împotriva extinderii către aceste state. Relativa stare de înapoiere a economiei acestora în comparaţie cu cea a statelor comunitare dar și faptul că cele trei state erau supuse unor regimuri dictatoriale puţin compatibile cu spiritul şi instituţiile Comunităţii. Aceste din urmă piedici aveau să fie înlăturate începând din 1974 – în Portugalia prin „Revoluţia garoafelor", în acelaşi an în Grecia cădea „Regimul coloneilor", iar în noiembrie 1975 moartea lui Franco deschidea noi perspective politice Spaniei. Din acest moment Cei Nouă au putut examina cererile de aderare a statelor în discuţie, renunțând la criteriile de compatibilitate economică. Astfel, în 1981 Grecia devine al zecelea membru.
Tratativele de negociere cu Portugalia au început în octombrie 1978, iar cu Spania în februarie 1979. Portugalia a încheiat un Acord de liber schimb cu C.E.E în 1972. Instaurarea democraţiei în această ţară s-a făcut în 1974. La 28 martie 1977 guvernul a solicitat aderarea la C.E.E. Comisia a apreciat că „nu poate lăsa Portugalia democratizată în afara procesului de integrare europeană". Spania a primit un răspuns favorabil la începutul anului 1985. Tratatul de aderare s-a semnat la 2 iunie, Spania devenind membră a C.E.E. tot la 1 ianuarie 1986. ( Cornelia Neagu : "Istoria construcției europene". )
A doua extindere a Pieţei Comune a adâncit diferenţele între nivelurile de dezvoltare din cadrul Comunităţii şi a făcut necesară necesitatea de a armoniza politicile economice de natură diferită, de a reduce inegalităţile dintre regiuni, de a pune de acord politicile de emigrare.
Extinderile ulterioare au adâncit și mai mult aceste diferențe, mai ales prin aderarea fostelor țări comuniste, nu îndejuns de pregătite pentru a prezenta elemente de compatibilizare cu piața unică europeană.
Ceea ce este de discutat nu este în primul rând deciziile UE de a extinde prioritar pe criterii și interese politice, ci lipsa sau întârzierea periculoasă a deciziilor menite să conducă la politici de reducere importantă a inegalităților și decalajelor dintre țările nucleului dur și cele ulterior aderate. Inexistența unei politici unice bugetar/fiscale în condițiile creării sistemului euro este o dovadă a greșelii de construcție a unui sistem monetar unic pe o mulțime de pilonii șubrezi și necontrolabili ai unor politici bugetare de nivel național.
Criza greacă dar și situația deloc liniștitoare a unor țări ca Spania și Portugalia reflectă astfel și faptul că supralicitarea factorului politic față de cel economic în momentul aderării ca și lipsa de consecvență în crearea și implementarea unor politici de reducere a decalajelor dintre țările membre pot nu numai crea crize la nivel național dar și destabiliza întregul sistem european de integrare economică, politică și monetară.
Inutil de a mai aminti că nici România nu este înafara acestui pericol.

 



Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.25