Tatăl său se numea Ștefan Tudorică Albu, deși în felurite acte figura cu numele de Gheorghe Ștefan Sohățeanu, Gheorghe Ștefan, Ștefan Plugaru, Ștefan Tudor sau Gheorghe Ștefan. Fiu de cioban vrânceni(de unde și numele Delavrancea), se însurase cu Eana (Ana) dintr-un sat vecin și se mutase la marginea Capitalei unde până la 60 de ani a umblat zi și noapte pe drumuri, ”pe ploi și viscole”, fiind staroste al căruțașilor ce transportau grâu de la schelele Giurgiu și Oltenița.
Barbu era cel mai mic dintre copiii familiei. A crescut printre vii și porumbiști, pe drumul prăfuit al mahalalei, în chiotele grânarilor și nechezatul cailor, vrăjit de atmosfera folclorică de la marginea Bucureștiului. Începe cartea acasă. Urmează apoi înscrierea la școală, iar examenul este evocat în ”Domnul Vucea”.
– Cât fac 25 de măgari și cu 15 boi?
Mă gândii eu, mă răzgândii. Îmi dam cu socoteala: asta nu e adunare, că frate-meu îmi da să adun tot lucruri de un fel, și așa zicea el că este adunarea. Ei, trebuie să fie înmulțire. Dar frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cât a dat pe un măgar și pe un bou, ca să pot spune cât fac toți la un loc. Dacă văzui că nu se poate altfel, mă hotărâi să răspund:
– Domnule, nu pot face socoteala pe măgari și pe boi, că tata n-are decât cai… la cai m-aș pricepe…
Eu știam că tata cumpărase un cal, pe Micul, cu 200 de lei. Domnul râse, școlarii pufniră, pe mine mă podidiră lăcrâmile.
– Fie și pe cai! Ei, acum să te văz!
Mă duc la tablă; iau tibișirul; îl scap de vro trei ori din mână și încep să socotesc măgarii și boii în cai, pe prețul Micului, adică pe 200 de lei. Adun 25 de măgari cu 15 boi, înmulțeasc suma cu 200 de lei și mă întorc spre profesor. El se uitase în jos și nu văzuse nimic din socoteala mea.
Tușesc bine și strig:
– Opt mii , Domnule!
Râzi Domnul, și râzi, și râzi! Când se potoli, zise, privind în tavan:
– Auzi, 25 și cu 15 să facă 8 000! Monitor general, ia-l și du-l în clasa a doua!”
După ce devine ”doctor în cele patru clase primare”, Barbu Delavrancea rămâne un an acasă din pricina lipsurilor materiale. Contactul cu lumea urbană îl dezorientează. Copilul acesta era fiu de țărani clăcași neștiutori de carte, crescut în mijlocul naturii și duhul unor tradiții firești ca natura. Suportă cu greu convenția socială, falsitatea, ipocrizia, vulgaritatea, brutalitățile.
Elevul intern de la ”Sfântul Sava” se manifestă ca o sensibilitate rănită, ultragiată. Datorită acestui fond liric, debutul literar se petrece ca poet în 1878. El va fi întotdeauna un poet, chiar dacă versurile nu vor fi mesagerii săi. În perioada 1877-1882 este student la Drept și începe să publice sub pseudonimul de ”Argus” diverse pamflete care se ridică la valorea celor ale lui Caragiale. În 1882 pleacă la Paris pentru a-și da doctoratul. Locuiește în plin Cartier Latin, aproape de Sorbona, grădina Luxemburg și de cafeneaua Cluny, punctul de întâlnire al studenților români.
Se hotărăște să urmeze cursurile de Drepturile ginților, Economia politică, Dreptul natural, Istorie și Filosofie. Nu-i rămân străine nici anatomia, nici fiziologia comparată. Nu se prezintă la exemenul de doctorat. Deși nu și-a finalizat studiile își îmbogățește cultura. Zile întregi poate fi văzut la muzeul Luvru, admirând Gioconda și alte capodopere ale artei universale.
Tot la Paris ia contact cu opera lui Balzac, pe care-l socotea ”cel mai mare literat al Franței din secolul XIX”, cu scrierile lui Emile Zola și ale fraților Goncourt. Lui Delavrancea nu-i erau străini nici Shakespeare, Edgar Poe, Tolstoi, Dostoievski. El însuși spunea ”voiesc o haină nouă, nu port vechituri romantice, disprețuiesc și șapca lui Shakespeare și fesul lui Gautier și eroii lui Hugo”.
De la Paris, Delavrancea trimite ”României Literare” diverse ”corespondențe” în care descrie carnavalul tradițional și pitoresc de la jumătatea postului (Mi-Careme) sau consemnează mâhnit moartea lui Gambetta, pe care-l admira ca orator. Nu uită nici de inaugurarea monumentului lui Michelet, ”tribunul neobosit al popoarelor apăsate și îndeosebi de gintă latină”.
Delavrancea se întoarce în țară în 1884, după ce vizitase Italia, cu ale sale clădiri, sculpturi celebre și peisaj fermecător. Colaborează la diverse publicații și datorită talentului se împrietenește cu Vlahuță și Caragiale. În 1894 este ales deputat de Ploiești.
Se va afirma de-a lungul carierei ca un orator excelent la tribuna Ateneului și la întrunirile politice. Pasiunea, inteligența, vastele cunoștințe în diverse domenii ale artei, pamfelete, îl fac remarcat de însuși Iorga care afirmă că Delavrancea ”tăia răni adânci în sufletul adversarului”.
Alexandru Vlahuță
Barbu Delavrancea a fost întotdeauna ghidat de două aspecte definitorii pentru România vremurilor sale: problema țărănească și unitatea națională. După spusele sale: ”Eu nu pot să uit că sunt copilul ţăranului clăcaş împropietărit la ’64. Nu pot să uit ceea ce am învăţat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinţi: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogăţiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea şi dorul şi am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu paşii făcuţi înspre dânsul. Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă lipsa, foamea și năvălirile. Sunt al ţăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferinţele moşilor şi strămoşilor mei. În mine se adună suferinţele veacurilor trecute şi ies la iveală şi le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.
La fel de înflăcărat este și în discursurile legate de visul suprem al românilor, Unirea. Pentru el ”chestiunea națională cuprinde în ea speranțele, iluziile și visele noastre, nu de un an, nu de un secol, ci de o indefinită durată și de o înălțime de la care pururea ne vom inspira. Când aceste aparențe, iluziuni și vise vor pieri, istoria noastră se va încheia ca a tutror popoarelor care nu mai există”.
În toiul primului război mondial spunea, la 24 ianuarie 1915: „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscoleşte toate puterile din om şi, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existenţa lui şi-l face să moară de bună voie pentru liniştea şi mărirea unor urmaşi pe care nu-i cunoaşte şi nu-i vor cunoaşte. (…) Patria este înlăuntrul nostru şi o ducem cu noi peste ţări şi peste mări, şi numai când suntem departe şi în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, şi nu găsim mângâiere decât în restrişte şi în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri“.
Cariera politică a fost una deosebită. După ce părăsește PNL-ul, intră pentru puțin timp în gruparea drapelistă a lui P.S. Aurelian, iar în 1899 aderă la Partidul Conservator care îl numește primar al Capitalei. Va fi apoi deputat de Putna, Mehedinți și Vaslui, vicepreședinte al Camerei și într-un final ministru al lucrărilor publice.
Activitatea administrativă îi răpește timpul necesar creației literare. Totuși a păstrat contactul cu lumea slovelor prin conferințe despre doină, după ce ținuse un curs de folclor la Facultatea de Litere în 1892. Menține ți legătura cu marii săi prieteni: I.L. Caragiale, Al. Vlahuță și Nicolae Grigorescu. La vechile unelte literare se întoarce abia după răscoala din 1907, care-l afectează. Atunci dezvăluie lumii marile opere dramatice, trilogia despre Moldova: Apus de soare(1909), Viforul(1910) și Luceafărul(1910).
Discursul de recepție la Academie, ”Din estetica poeziei populare”, ”Patria și patriotismul”, ”Pământ și drepturi” constituie piese antologice, mostre de admirație față de viața țăranilor, dovezi de pioșie față de strămoși, laude către datini și tradiție. Basmul și cântecul popular nu-și mai găsiseră un avocat de o asemenea anvergură.
Vlahuță, Caragiale, Delavrancea
Barbu Ștefănescu-Delavrancea trece la cele veșnice în refugiu, la Iași, pe 29 aprilie 1918, cu mâhnirea de a nu-și fi văzut visul pentru care militase fără tihnă până în pragul morții, Unificarea românilor, ce avea să se împlinească în curând.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
