Pe 2 octombrie, istoricul Liviu Maior ar fi împlinit 86 de ani. Acesta s-a stins din viață în urmă cu o jumătate de an, la Cluj-Napoca.
Astăzi, când ar fi împlinit 86 de ani, ne amintim de profesorul și istoricul Liviu Maior. În vremuri axate pe mult PR, chiar și în istorie, L. Maior a ales calea discretă a cercetării și a documentelor, devenind un specialist de referință pentru istoria Transilvaniei. Nenumăratele sale lucrări stau mărturie, amintim câteva: 1848-1849: români și unguri în revoluție (1998); De la Marele Război la România întregită (2018); Doi ani mai devreme: Ardeleni, Bucovineni şi Basarabeni în război 1914-1916 (2016); Asociaționism şi naționalism la românii din Transilvania (2022); Românii în armata habsburgică: soldați și ofițeri uitați (2004); Memorandul: filosofia politico-istorică a petiționalismului românesc (1992); Un părinte fondator al României Mari: Alexandru Vaida Voevod (2018); Alexandru Vaida Voevod: putere şi defăimare (studii) (1993) etc.
A format generații de istorici importanți, printre care se numără Ioan Aurel Pop, Vasile Pușcaș și Ioan Bolovan. Aceeași seriozitate a dus-o și dincolo de granițe, unde a activat ca diplomat și ambasador al României în Canada.
Pe lângă activitatea de la catedră, Liviu Maior rămâne în istoria recentă drept cel mai longeviv ministru al Învățământului postdecembrist (1992–1996). A condus destinele învățământului românesc într-o perioadă complicată de după Revoluție, el a implementat reforme care chiar trebuiau făcute pentru modernizarea sistemului. Sub mandatul său s-a pus temelia legislativă a școlii românești prin adoptarea Legii Învățământului nr. 84/1995 și a Legii nr. 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior, decizii importante care au aliniat studiile noastre la standardele europene.
George Maior, mesaj în amintirea părintelui său
„Tata nu putea concepe istoria în afara documentului, această probă supremă a faptelor și evenimentelor din trecut, singura care ne poate oferi perspectiva unui drum sigur, ce poate duce la o înțelegere și interpretare corectă a fluxului trecutului.
Era, așadar, un muncitor – “un muncitor sârguincios al arhivei”, cum spunea marele istoric francez Jacques Le Goff, pentru că, numai astfel, credea că va putea extrage adevărul din trecut, ceea ce ar trebui să fie misiunea supremă a istoricului din toate timpurile.
Dar documentul nu era un punct final în munca de redare a istoriei, ci o platformă pentru interpretare, pentru a pune într-o perspectivă conceptuală faptele din trecut, pentru a imagina un sens al istoriei, ca să-l parafrazez din nou pe Le Goff, din superbul său eseu despre marele Jules Michelet, părintele istoriei moderne franceze.
E o filosofie de la care nu s-a abătut niciodată, în ciuda agresiunii la care a fost supusă în timp istoria de promisiunile post-modernității, de tentațiile ideologice sau moraliste ale revizuirilor, prin prisma intereselor efemere ale prezentului, de mirajul dizolvării istoriei în literatură și ficțiune, doar de dragul publicității.
A refuzat, cu modestie, să fie în pas cu moda și a rămas fidel redării adevărului, cu orice preț. Numai așa credea că se va putea înțelege valoarea istoriei pentru un prezent care nu vine de nicăieri și un viitor care nu se construiește din nimic”, a declarat George Maior pentru romaniatv.net.
Despre Liviu Maior
Liviu Maior (2 octombrie 1940 – 5 aprilie 2026) a fost un reputat istoric, profesor universitar, politician și diplomat român, recunoscut ca o personalitate marcantă a mediului academic și public postdecembrist.
A început la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, pe care a absolvit-o în 1964 și unde a obținut doctoratul în istorie în 1974. A urcat toate treptele didactice, devenind profesor universitar și transferându-se ulterior la Universitatea din București. Specializat în istoria modernă a României, s-a remarcat prin cercetări fundamentale privind mișcarea de emancipare națională a românilor din Transilvania și statutul soldaților români în armata austro-ungară. În 1991, a devenit primul director al reînființatului Centru de Studii Transilvane. Pentru activitatea sa academică, a primit Premiul Academiei Române (1993), Ordinul „Steaua României” (2004) și multiple titluri de Doctor Honoris Causa.
Activitatea politică și administrativă a atins apogeul în perioada 1992–1996, când a ocupat funcția de ministru al Învățământului în Guvernul Văcăroiu. Din această postură, a fost arhitectul principal al reformei educației timpurii din tranziție, legiferată prin adoptarea istoricei Legi a Învățământului nr. 84/1995, care a aliniat sistemul național la principiile europene. Ulterior, a fost ales senator din partea PSD în legislaturile 1996–2000 și 2000–2004, deținând totodată poziții de conducere în cadrul UNESCO (președinte al Comisiei Naționale și vicepreședinte la nivel mondial.
