În urmă cu câteva decenii, regimului comunist îi plăcea să se laude cu litoralul românesc, mai precis cu hotelurile pe care le construise la Mamaia, Eforie, Costineşti şi Mangalia. Melodii de muzică uşoară, reportaje, filme, articole şi chiar poezii celebrau aceste „realizări”. Democratizarea litoralului, devenit accesibil unui mare număr de oameni, nu în ultimul rând în scop propagandistic, era o realitate. O stea a scenei a şi spus atunci că două lucruri nu ar fi ajuns să vadă dacă nu veneau comuniştii la putere: ţărani la mare şi actori la şedinţe.
Operaţia începuse în anii 1948-1949, când hotelurile, vilele şi unele case de vacanţă de pe litoral fuseseră naţionalizate şi îşi schimbaseră peste noapte proprietarii sau beneficiarii. Staţiunea Carmen Sylva (pseudonimul literar al Reginei Elisabeta) fusese rebotezată Vasile Roaită, după numele unui tânăr şi neînfricat utecist care murise împuşcat pe când trăgea sirena, marcând astfel începutul grevei din februarie 1933 la Atelierele Griviţa din Bucureşti.
După vreo 15 ani, scotocind mai atent prin arhive, istoricii de partid au descoperit că Vasile Roaită fusese, de fapt, un agent de Siguranţă infiltrat în mişcarea muncitorească, iar sirena o trăsese pentru a atrage atenţia jandarmilor să vină să-l scape din mâinile greviştilor, întrucât fusese deconspirat. L-a omorât un glonţ rătăcit… Aşa s-a făcut că fotografiile şi lecţiile de istorie despre el au dispărut – le ştiam din manuale –, iar staţiunea balneară care îi purtase numele a fost iarăşi rebotezată: în Eforie-Sud.
Atunci, în 1948, când a început etatizarea litoralului, o mică parte dintre deposedaţii şi „foştii” care nu ajunseseră încă în puşcării – îndeosebi cei tineri – au găsit o alternativă: satul 2 Mai, aflat la 3-4 kilometri distanţă la sud de Mangalia. Între primii veniţi s-au numărat Alexandru Paleologu, soţia sa de atunci şi actorul Dorin Dron. Părăseau de-acum Costineştiul, care se numise Mangiapunar. În felul acesta s-au pus temeliile unui sat de vacanţă într-o mică localitate necunoscută, locuită de români şi lipoveni care erau pescari ori producători de miere şi caşcaval. Satul îi datora denumirea lui Kogălniceanu. Acesta, trecând pe acolo îndată după realipirea Dobrogei la România, în 1878, şi aflând că aşezarea aceea nu are niciun hram, a întrebat: „În ce zi suntem astăzi?”. „În 2 mai”, i s-a răspuns. „Atunci să se numească 2 Mai!”
La începutul anilor ’50, întemeietorilor staţiunii, între care N. Steinhardt şi indianistul Sergiu Al. George, li s-au adăugat alţi „sezonişti” care preferau singurătatea şi liniştea locului, plaja vastă, aproape pustie şi mediul „naturist” confortului minim pe care l-ar fi găsit la Constanţa sau la Mangalia. Tot atunci au descins şi primii scriitori.
Vilegiaturiştii soseau cu trenul până la Mangalia, iar distanţa de 5-6 kilometri, de la gară până la sat, o parcurgeau pe jos sau cu trăsura. La ieşirea din oraş se afla un pod mobil, care se desfăcea pentru a permite vapoarelor să intre într-un mic golf. La mijlocul anilor ’70, Ceauşescu a început anume construirea unui şantier naval acolo, pentru a lovi astfel în „secta” doimaiştilor care nu mai puteau ajunge în sat decât ocolind preţ de 15 kilometri, prin comuna Limanu. Unora li s-a făcut lehamite, alţii însă n-au demobilizat.
Auzisem despre 2 Mai în ultimele clase de liceu şi am mers pentru prima oară acolo în vara lui 1971, după examenul de admitere la facultate. În primele zile petrecute am avut sentimentul că nu mă aflu în România, şi aceasta datorită oamenilor care frecventau 2 Mai-ul şi comportamentului lor. Erau mai multe categorii. În primul rând, tinerii: elevi de liceu în ultimii ani şi studenţi. Mi-am întâlnit foşti colegi de şcoală şi cunoscuţi. Cei mai mulţi locuiau în corturile întinse chiar pe plajă sau într-un mic camping, însă parte din ei stăteau şi la „gazde”, îndeosebi cei veniţi împreună cu părinţii.
Oamenii trecuţi de 35 de ani întruneau o a doua categorie, apoi cei cărora, în limbajul de astăzi, le-am spune de vârsta a treia. Impunea numărul mare de prezenţe mondene sau publice. De la poeţi şi prozatori consacraţi la redactori care apăreau în emisiunile singurului post de televiziune existent pe atunci. Însă erau şi pictori şi muzicieni, de la compozitori de muzică simfonică la Johnny Răducanu. Erau şi purtători de nume de familii istorice… Mi s-a întâmplat, în mica piaţă din centrul 2 Mai-ului, să cumpăr fructe de pe aceeaşi tarabă cu Irina Petrescu şi Virgil Ogăşanu, care se comportau cât se poate de natural şi nu trăgeau cu ochiul să vadă dacă lumea îi recunoaşte; meteahnă tipică la actori… Un an mai târziu, în uşa magazinului alimentar aflat la câteva zeci de metri de piaţă, cineva mi l-a arătat pe Iura, unul dintre fiii fostului ideolog-şef al partidului în anii ’50, Iosif Chişinevski – tânăr subţiratec şi trist. Gestionarul îi spunea că bătuse ora închiderii şi el se retrăgea resemnat…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
