Frumos editorial, realist, în care președintele Uniunii Scriitorilor, face doar în trei sferturi de pagină, radiografia a două mari vieți, a lui și a maestrului Buzura.
Văzusem ultimul număr al României literare încă de miercuri, la subrațul lui Adrian Năstase, lângă care de altfel am stat, în capela de la Bellu, pe durata slujbei. Nicolae Manolescu vorbește și despre momentul în care, certat fiind cu Buzura de ceva timp, îi telefonează și îl întreabă dacă vor rămâne certați până la sfârșitul vieții. Inițiativa a fost răsplătită cu o împăcare. Comunicarea rămâne, deci, unul din instrumentele de aur ale prieteniei. Iar, la modul general, indiferent cât ne bucură, probabil că instinctiv, lecțiile pe care alții le iau de la viață, mai ales dacă ne-au supărat cândva și mai ales dacă iau lecții din postura de „foști” prieteni, numai iertarea sinceră ne poate scăpa de poveri și sete de revanșă.
Doi oameni mari, care au cunoscut o relație cu asperități, cu momente extraordinare, cu frumosul obicei al criticului de-al suna pe „Gusti” în semn de salut, ori de câte ori trecea prin Berința-i natală. Frumoase dar foarte sensibile sunt prieteniile, chiar dacă, uneori, oameni care se iubesc, ajung să fie certați pentru decenii. Acolo, undeva, prietenia există, rămâne și trăiește. Ea nu moare! nu moare niciodată .
Într-un fel, îmi place să cred că am contribuit și eu, indirect, la împăcarea celor două mari personalități șaizeciste. Indirect, pentru că am picat, din mare noroc, într-un context în care i-am spus unuia exact ce avea nevoie să audă, iar el a reacționat printr-o faptă, de care celălalt avea, poate, chiar atunci nevoie. Se mai întâmplă și să ne certăm aproape din nimic cu oameni foarte dragi, deși orgoliul nu e ceva ușor de domesticit, nici la tinerețe și cu atât mai puțin la bătrânețe. Dar se întâmplă ca între timp, alții , străini, să ne facă cu adevărat zile fripte și conștientizând ne regăsim.
I-am citit editorialul sus amintit și tatălui meu, azi, în Gara de Nord, pe o bancă, așa cum i-ai citi unui prieten și așa cum el mi-a citit mie toată copilăria și m-a ajutat să mă dezvolt, să înțeleg și să dobândesc la rândul meu plăcerea de a le citi la rândul meu altora, cu voce tare.
Apoi, isprăvind, am început să-i citesc un alt articol tatălui meu, foarte bine scris, de Răzvan Voncu, în așteptarea aceluiași tren, de data asta unul despre cei 50 de ani de exil ai lui Ion Rațiu și al său jurnal recent publicat. M-am oprit din lecturat pentru câteva clipe, pe la jumătate, ne știind dacă tata mai este atent sau nu, în timp ce călători grăbiți treceau pe lângă noi. I-am auzit glasul, ca pe al unui copil, spunându-mi cu interes: „continuă, te rog!” O secundă mi-am adus aminte de copilărie și de poveștile lui nocturne, care nu se încheiau cu „am încălecat pe o șa” ci cu câte o sforăitură, care punea punct unui nesfârșit șir de „și, pe urmă?” izvorât din copilul care eram.
Așa, deci, cu cei doi prieteni, critic și scriitor, chiar dacă ei au avut o viață, aproape ca în filmul „Grumpy old man”, cu Lemmon și Matthau, dar prietenul supraviețuitor, criticul, a știut să tragă concluzii bune pentru amândoi, esențialul vieților surprins perfect pe o șchioapă de hârtie.
Prietenia dintre Buzura și Manolescu a fost una dintre cele mai mari și frumoase prietenii ale literaturii române contemporane. Scrierea lui Manolescu vine ca un răspuns, parcă, la frumosul articol scris de Gellu Dorian, cu numai o săptămâna înainte, tot în România literară – prieteniile merg înainte, chiar și când oamenii se mai ceartă. Rămas bun dragă maestre, Augustin Buzura!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
