Am plecat să le vorbesc despre presă și m-am întors ceva mai optimistă despre cum o să arate România. Ceea ce, în vremurile noastre, trebuie consemnat ca eveniment.
În fața mea, au fost câteva zeci de studente la SNSPA. Venisem pregătită să le vorbesc despre informație, surse, manipulare, verificare, instinct, caracter și toate lucrurile pe care facultatea le predă, inevitabil, mai teoretic și mai ordonat decât viața.
Numai că, după primele minute, mi-am dat seama că nu aveam în față o sală care aștepta să i se predea ceva.
Aveam câteva zeci de perechi de ochi care lucrau.
Priviri agere, unele cuminți doar în aparență, altele cu acel aer ușor șugubăț care, în jurnalism, poate fi un semn foarte bun. Oameni tineri care nu doar ascultau, ci puneau informația în mișcare. O întorceau pe toate părțile. O contestau. Îi căutau fisurile. Întrebau „de ce?”, dar, mai important, întrebările lor aveau la început “cum” și “când”.
Mi-am dat seama că degeaba schițasem eu înainte un soi de curs oricât de atipic îl construisem, că nu era loc pentru el, pentru că a devenit conversație.
A început o discuție în care s-a dezbătut mult diferența între bârfă/pont și informație. Că orice lucru verificat este, într-o definiție mai puțin academică, o bârfă asupra căreia cineva a muncit foarte mult. Că orice subiect discutat între doi oameni nu mai este, în sens absolut, secret. Că sursele sunt oameni și, tocmai de aceea, nu sunt pure. Că un om minunat poate spune o prostie cu cele mai bune intenții, iar un ticălos poate livra un adevăr impecabil din cele mai josnice motive.
Mă oftic, totuși, că n-am apucat să stabilim că femeia geloasă rămâne unul dintre cele mai performante servicii de informații construite vreodată de omenire: fără buget, fără mandat, fără acces la baze clasificate, dar cu o capacitate remarcabilă de a detecta o abatere de 14 minute într-un program, pe ultimii trei ani.
A fost o discuție vie. Pentru că, dincolo de glumă, jurnalismul începe exact acolo: în capacitatea de a observa că ceva nu se potrivește și mai ales ce anume este de interes public și ce nu, având în vedere distopia asta în care trăim. Mă uitam la ele și mă gândeam că dintre fetele astea, câteva vor ajunge, aproape sigur, ziariste foarte bune. Unele aveau deja curiozitatea aceea imposibil de predat, altele aveau un instinct formidabil. Și mai cred că printre ele se ascund și câțiva foarte buni specialiști în informații. Se vede. Au ochiul acela care nu se oprește la ce i-ai spus, ci încearcă să afle ce n-ai spus și de ce.
Ceea ce este minunat pentru ele și puțin îngrijorător pentru viitorii lor interlocutori, oricine ar fi ei. (Doamne ajuta!)
La sfârșit le-am dat câte un carnet. Eh, nu orice carnet. L-am dat “Carnețel de președinte”. Aluzia e inevitabilă. Ani întregi, o țară întreagă a făcut glume despre Nicușor Dan și carnetul pe care îl purta după el. Omul nota. Noi râdeam. Între timp, omul cu carnetul a ajuns președinte. Morala nu este neapărat că orice om cu un carnet ajunge la Cotroceni. Ar fi o veste foarte proastă pentru industria de papetărie. Morala este că nu trebuie să subestimezi niciodată omul care observă, notează și ține minte. Pe carnet le-am pus un motto vechi de-al meu: „Observatorul determină rezultatul.”
Mi-a plăcut întotdeauna zicerea asta. Dar ieri, parcă a avut altă greutate. Pentru că o societate este, într-o măsură enormă, rezultatul felului în care își privește tinerii. Iar noi îi privim, de prea multe ori, în fugă. Vorbim obsesiv despre „viitorul României”, de parcă viitorul ar fi o delegație oficială care urmează să aterizeze pe Otopeni. Facem strategii pentru educație, reformăm reforma, schimbăm legi, miniștri, programe și denumiri. Tinerii, între timp, sunt deja aici. Stau în amfiteatre, pun întrebări și, vă dau o știre: gândesc! Și nu oricum, ci gândesc măreț.
Și, uneori, sunt mult mai buni decât societatea pe care urmează s-o moștenească. Asta mi se pare partea dureroasă. Nu că România n-ar avea tineri extraordinari, pentru că are. Problema este dacă România va fi suficient de inteligentă încât să nu-i piardă. Educația a devenit una dintre acele teme despre care toată lumea vorbește solemn și pe care statul reușește, cu o consecvență aproape profesională, s-o trateze administrativ. Cu tabele, procente, norme, austerități și câte o reformă care începe întotdeauna prin a explica de ce nu sunt bani.
Am înțeles mai clar decât oricând de la studentele cu care am vorbit, ca în fața mea, nu stăteau niște poziții bugetare, ci niște oameni care vor pune întrebări puterii. Cei care vor explica publicului ce face puterea sau chiar cei care vor separa informația de manipulare, inclusiv cei care vor analiza informația pentru stat. Și, în general, oamenii cărora într-o zi generația noastră le va lăsa cheile acestei țări, după ce ne-am plâns suficient că „tinerii din ziua de azi” nu mai sunt cum eram noi. Slavă Domnului că nu sunt!
După întâlnirea asta, nici nu mi-aș dori să fie. Ba, mai mult, mi-aș dori să fie mai buni decât noi, mai greu de mințit, mai greu de impresionat. Sper din toată inima că pot fi lipsiți complet de fascinația pentru funcții și foarte interesați de fapte. Nici măcar în glumă sau emoționați de importanța poziției pe care o vor ocupa să nu formuleze “să trecem de la fapte, la vorbe”. Şi, mai ales, să nu confunde accesul cu puterea, cinismul cu inteligența și zgomotul cu adevărul.
Și-mi mai doresc ceva. Să nu care cumva să piardă privirea pe care am văzut-o eu în sala aceea: vie, curioasă, puțin obraznică, încă neobosită de lume.
Noi, cei care am stat mai mult prin viață, avem prostul obicei să credem că experiența ne-a învățat tot. De fapt, uneori experiența ne învață și lucruri pe care ar trebui să avem grijă să le uităm: suspiciunea permanentă, cinismul comod, certitudinea că „știm noi cum merg lucrurile”.
Ce bine că ele încă nu știu cum merg lucrurile. Și cred că tocmai de aceea au șansa să le facă să meargă altfel.
Pentru că Nicușor Dan ne-a demonstrat deja partea cu carnetul.
Eu sper ca ei să demonstreze partea mai importantă: că observatorul chiar poate determina rezultatul.
