"Cel mai absurd dialog a fost cu un om care m-a păcălit îngrozitor, crezând că este altceva. El se numea Ion Traian Ștefănescu. Cu primul meu film, pe unde am fost și am colindat, m-am dus la Ion Traian Ștefănescu și am spus: "Am venit la dumneavoastră. Cei din Sahia nu mi-au dat voie, dar am venit pentru că eu cred foarte mult că dumnreavoastă veți putea să vedeți acest film și să îmi spuneți dacă e bun, unde trebuie să tai, nu să tai tot timpul, pun la loc, tai, pun la loc, tai.” El era foarte drăguț, m-a întrebat așa, pișicher, "nu vrei un cognac, înainte să mergem la etajul 8?”
A văzut filmul și a zis, întinzându-mi mâna - am crezut că mă felicită - "Mergeți la Sahia și o să vă transmit care e concluzia.” Când am ajuns la Sahia, toată lumea îmi întorcea spatele sau se uita în altă parte. Directorul m-a chemat și mi-a zis: "Am primit telefon de la tovarășul Dulea să te dăm afară, dar i-am explicat să nu te dăm afară, ci să te sancționăm drastic.” "Cum?” - "Șase luni electrician”. Cărător de lumină adică. Lumina nu e ce vedem noi aici. Lumina era câte un raft de bibliotecă. Mi-am făcut și coloana praf.
"Șocul a fost atât de mare încât nu îmi coordonam mișcările"
Și facem tăietura. Și merg pe Lahovari prin ’98, ’99, și îmi apare în față un domn grizonat. Îl recunosc - Ion Traian Ștefănescu. Mă fixează foarte bine de stâlpul unde mă mai rezemam și eu și îmi spune: "Ce mai faceți, domnule Damian?" - "Bine!" - "Am știut eu că o să fiți un regizor. De atunci, de când ne-am cunoscut, am știut și v-am apreciat și să îmi faceți o vizită, că acum sunt la ministerul Sportului, consilier" și nu mai știu ce.
Nu m-am putut mișca. Șocul a fost atât de mare încât nu îmi coordonam mișcările. Ăsta mi s-a părut cel mai absurd dialog, pentru că totuși eu aveam atunci 20 și ceva de ani și îmi pusesem cele două cutii în mâna lui. Ca să nu mai spun cum s-au purtat anumiți regizori la care eu mă ofeream să notez, să fac un decupaj pentru ei. Toate astea, într-un fel, te ajută. Toate aceste experiențe te ajută", a povestit Laurențiu Damian, în podcastul Avangarda.
Prof. univ. dr. Ion Traian Ștefănescu a fost ministru al Tineretului și Sportului și vicepreședinte al Consiliului Culturii. Absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti (promoţia 1965), acesta a obţinut titlul de doctor în drept în anul 1979. A fost apoi cadru didactic al Facultății de Drept din București și apoi profesor titular la Catedra de Drept a Academiei de Studii Economice. A murit în 2020, la vârsta de 78 de ani.
Laurențiu Damian, la Avangarda
Președintele Uniunii Cineaștilor din România, profesor și, de curând, student la Actorie, deși e un regizor cunoscut. Folosește studenția ca remediu pentru o îmbătrânire frumoasă, deși se alintă, având un spirit avangardist, perfect pentru galeria umană a podcastului Avangarda. Și-a dorit sa facă teatru în tinerețe, iar admiterea la facultate a fost o improvizație remarcabilă.
După cum spunea Sanda Manu, e „tipul de om care nu poate fi marți Pampon și miercuri Hamlet, e ori una ori alta, pentru toată viața.” Adică, un personaj, o fibră artistică înnăscută, cu o personalitate aparte. Regia l-a ales, în tinerețe; acum el a ales teatrul: Laurențiu Damian vine la microfonul Avangardei pentru un dialog despre carieră, umor, dragoste și familie. Experiența anilor petrecuți la Sahia și șocul provocat de Ion Traian Ștefănescu pentru cariera lui reprezintă mărturii exclusive, care explică teama lui Laurențiu Damian atât de zidurile cenzurii, cât și de oamenii cu două-fețe. A învățat însă că lumea aceasta trebuie iubită pentru tot ce e mai bun în ea: familie, nepoți, studenți, creație.
Veți afla de ce Anghel Damian, fiul lui, poartă numele bunicului lui Laurențiu Damian; ce planuri are pentru educarea nepoțelului în cinematografie, teatru și muzică și ce înseamnă relația cu viața și arta, într-un timp în care postneorealismul pare că a confiscat rețeta filmului ideal. Laurențiu Damian îi destăinuie fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, de ce teatrul și cinematografia presupun „puțină aristocrație”, cum se face că rolul doicii din Romeo și Julieta a fost unul dintre cele mai ludice și provocatoare și motivul pentru care regretă să-și vadă studenții și colegii jucând în stradă, în aeroport și în toate spațiile care deși par că democratizează accesul la cultură, duc teatrul într-o zonă departe de a fi ceea ce este, anume happening-ul.
Despre Avangarda vieții lui Laurențiu Damian și teama de singurătate, într-un episod special, din care înțelegem de ce viața bate filmul.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
