În urmă cu şapte ani, pe 16 ianuarie 2008, Rodica Ciobanu se confesa într-un articol descria călătoria vieţii ei - cum a devenit ziarist, text pe care De Ce News îl preia din gandul.info.
Citește și: Rodica Ciobanu, unul dintre jurnaliștii de forță, a murit
Călătoria vieţii mele,
„Vreo doi ani, am fost ziarist în gând. În timp ce străbăteam drumul de zece minute dintre casă şi liceul din târgul moldovenesc unde ajunsesem într-o noapte de septembrie, în prima dintre călătoriile vieţii mele, îmi tot repetam: „Dacă se schimbă regimul, voi fi ziarist!".
Când îmi ridicam ochii din lucrările de control şi priveam blocurile lipsite de viaţă, de la marginea oraşului, mă vedeam investigând, prin parcări, afacerea Watergate. Când ascultam cum picură timpul, în lungile duminici amorţite, auzeam, de fapt, corul polifonic al tastaturilor dintr-o redacţie cât un hangar.
„Taci, fătucă, nu spune prostii!", mi-a zis o prietenă în vârstă, căreia m-am destăinuit, pe neaşteptate. N-am mai spus nimănui. Dar, în decembrie 1989, s-a creat un vârtej care a luat pe sus regimul şi pereţii lumii în care trăiam, iar în camera mea a aterizat primul televizor, la care m-am uitat până am fost sigură că mă zăresc printre inşii cu pixuri, prezenţi la toate evenimentele ca să prindă istoria pe carneţele. În aprilie 1990, îmi căutam de lucru la sediul ziarului Azi.
Un domn - pe nume Stelian Moţiu –, din care, acum, nu a mai rămas decât spiritul, m-a măsurat cu un zâmbet subţire: „Vreţi să fiţi ziaristă, aşadar. Bine! Duceţi-vă prin oraş şi reveniţi peste trei ore cu două articole".
Jumătate din timp m-am plimbat prin buricul Bucureştilor şi cealaltă jumătate am scris, la masa din bucătăria Irinei. Primul articol era despre o tranzacţie printre sticle de vodcă, între un poliţist cherchelit şi un bişniţar plin de sine, surprinsă în timp ce beam o cafea la barul fostului hotel Parângul, iar al doilea, despre Pasajul Universităţii, ai cărui pereţi duhnind a urină erau un adevărat palimpsest al vremurilor din urmă. I le-am adus, punctuală.
S-a închis în biroul lui, de unde a ieşit după jumătate de oră şi m-a anunţat: „Sunteţi angajată!". Articolele – dacă se puteau numi aşa, fiind mai curând impresii despre marele oraş al unei provinciale curioase – au fost publicate în numărul de a doua zi. Atunci, a început cea de-a doua mea călătorie profesională.
Durează de 17 ani şi încă nu mi-a ajuns. Trei ani la Azi, un an la Ultimul Cuvânt, 10 ani de Adevărul şi merg pe al treilea an de Gândul. Am cunoscut etapa romantico-naivă când puteam scrie avântat despre o lume împărţită în buni şi răi, faza sceptico-amară când mi-am pierdut iluziile politice, faza realist-analitică, în care doar folosind bisturiul am ajuns la inima lucrurilor. Am scris mii şi mii de ştiri, cronici, reportaje, editoriale, cele mai multe cu ghilotina orei deasupra capului.
Stresul că se închide ediţia şi eu n-am aflat ce s-a petrecut în spatele uşilor închise, grija că trebuie să predau un editorial deştept, deşi îmi simt creierul ca o peltea din care smulg ideile cu linguriţa, îndoiala de după ce am aşternut totul pe hârtie, pe acestea mi le amintesc cel mai bine şi – pot să afirm – nu sunt pentru firile delicate.
În rest, bucuria de a descâlci ghemul nevrotic al evenimentelor, plăcerea de a domestici fraza, mulţumirea de a vedea că viitorul confirmă interpretările, acestea, ca toate lucrurile bune, se uită repede. Retrăiesc aceleaşi senzaţii de fiecare dată când scriu şi ele sunt la fel de proaspete ca în urmă cu 17 ani. Este un semn că încă mai pot să fac asta. Că pot să cern balastul cotidian, să găsesc şi să exprim doar gândurile în care cred".
P.S. Ceremonia religioasă va avea loc sâmbătă, la ora 9, în sala mare a crematoriului uman Vitan Bârzeşti.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
