Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail [email protected] și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

EXCLUSIV  Oliver Lustig sau a trăi la Auschwitz şi a gândi despre fenomenul Auschwitz

Prof. univ. Vasile Morar / 25 apr 2017 / 11:44
Oliver Lustig
Oliver Lustig

S-a stins o mare conştiinţă şi a trecut în eternitate unul dintre ultimii supravieţuitori ai Holocaustului: Oliver Lustig

 

L-am cunoscut bine încă de la începutul anilor 80 aşa că vreau să depun o mărturie în dublu registru. Pe de o parte, mă voi bizui pe date obiective, în principal cărţile sale, şi, pe de altă parte, nu mă pot reţine să nu fac trimitere la cunoaşterea directă,  personală, a acestei fiinţe omeneşti. O făptură morală din categoria celor "care pot fi distruşi, dar nu înfrânţi". A celor meniţi, parcă, să arate semenilor că orice este abominabil şi oribil în istorie trebuie să fie reţinut, păstrat şi spus mai departe generaţiilor care vin. Pentru neuitare, iar pentru cei vinovaţi de crime împotriva umanităţii, pentru neiertare.

Îl ştiam din articole publicate în presă încă de la sfârşitul anilor 60, dar am avut şi şansa întâlnirii faţă în faţă în 1980 pe Calea Victoriei. Eram cu profesorii mei Ion Ianoşi şi Gheorghe Stroia, ambii prieteni cu Oliver Lustig. Primul dintre cei doi, el însuşi "vinovat că s-a născut evreu", tocmai publicase Secolul nostru cel de toate zilele, în care, printre altele, spunea ce importantă a fost pentru el, în Braşovul anului '44, distanţa de câţiva kilometri care a separat viaţa de moarte: evreii din Vechilul Regat erau persecutaţi în continuare, dar "au scăpat de Auschwitz-ul", care i-a înghiţit însă pe cei din Transilvania de Nord. Al doilea  dintre participanţii la această întâlnire ştia "ce păţise şi câte pătimise Lustig". Oricum, toţi trei citiserăm între timp volumele sale, toate dedicate experienţei lagărelor morţii. Adevărul este pe cât de simplu, pe atât de neînţeles pentru omul de astăzi, pentru tineri în primul rând. Până la procesul lui Eichmann, desfăşurat la Ierusalim în 1961, opinia publică din lumea largă nu era preocupată în suficientă măsură, cum s-ar fi cuvenit, de subiectul Holocaustului în toată oroarea sa, în toate detaliile monstruoase şi, mai ales, cu  un interes instituţional coerent şi consecvent la nivel planetar pentru strângerea de  dovezi zdrobitoare. În fond, ştim acum că cele mai importante contribuţii în plan ştiinţific pentru explicarea fenomenului Shoah-ului, deci a unei catastrofe a condiţiei umane, au venit dupa aceea. De pildă, celebrul experiment al lui Stanley Milgram asupra obedienţei s-a desfăşurat în august 1961, la câteva luni după condamnarea şi executarea lui Eichmann, iar Anatomia destructivităţii umane a lui Erich Fromm, ca să dăm doar aceste exemple, avea să apară în deceniul următor. Supravieţuitorii n-au vorbit mult timp, iar mărturiile au apărut destul de timid imediat după război. Din acest punct de vedere, cărţile lui Oliver Lustig din 1960, Din umbra crematoriului, din 1969, Viaţa în imperiul morţii, sau Atunci, acolo ...la Auschwitz, apărută în 1977, au fost printre puţinele mărturii devenite publice despre camerele de gazare. Subiectul nu era în întregime tabu, dar nici nu s-ar putea spune că reprezenta un interes cât de cât marcat cumva în mod oficial. Antisemitismul latent şi insidios este, desigur, o faţă a acestei ascunderi şi a acestui dezinteres. Este adevărat că, de exemplu, în 1957 apăruse volumul lui Matei Gall, intitulat Masacrul (cu experienţa crimelor de la Râbniţa din Transnistria), şi este la fel de adevărat că aparuse încă din 1946 atât de bine documentata Carte neagră, fapte şi documente, suferintele evreilor din Romania, 1940-1944, scrisă de Matatias Carp, dar ele, şi altele câteva, puţine, asemenea încercări de a dezvălui crimele împotriva evreilor, nu au fost urmate de o discuţie publică.

Oricum, acum, cine este interesat să înţeleagă care au fost cauzele pentru care s-a vorbit puţin, trunchiat şi ideologizat, şi despre Auschwitz, şi despre  Transnistria în acei ani în care Oliver Lustig îndrăznea să scrie cu amănunte perplexante ce i s-a întâmplat lui şi tuturor celor din lagăre, poate să citească Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România (Preşedinte, Elie Wiesel, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihai E. Ionescu, 2005). Aceasta este acum.

Acum ştim infinit mai mult decât putea să cunoască orice persoană din România atunci când Oliver Lustig îşi publica mărturiile sale. Cu o consecvenţă extraordinară şi-a chestionat memoria, şi-a readus în minte fapte, întâmplări semnificative şi le-a aşternut pe hârtie, le-a dat tiparului ani şi ani la rând. Noi toţi am avut şi avem noroc cu memoria sa prodigioasă. A reţinut cele mai mici detalii referitoare la chipuri, expresii, atitudini, decizii arbitrare sau capricioase. Fie că ele erau ale călăilor, fie că  aparţineau victimelor. Toate cărţile lui Oliver Lustig sunt despre viaţă, despre miracolul ei, despre demnitatea ei intrinsecă, despre moralitatea ei prezumată şi despre sacralitatea ei necesară salvgardării condiţiei umane. Ajungând la Auschwitz la 18 ani, a ajuns însă să înţeleagă limbajul morţii: cu suferinţele şi umilinţele îngrozitoare de dinainte de moartea propriu-zisă. Sunt sute de pagini nu numai în cartea cu titlul explicit, Limbajul morţii (1986), menite să dezvăluie felul în care moartea este prezentă în cuvintele folosite de abominabilii călăi. Întâi de toate, moartea este pretutindeni în universul de exterminare. Ea este un fapt. Deopotrivă de prezent, deopotrivă de ascuns. Furnalul se vede, mirosul se simte. Executanţii sunt cunoscuţi, apar la ordin şi execută ordine, fără crâcnire, fără învinovăţire. Locul este de exterminare, prin gazare şi prin ardere de tot. În limbajul folosit de executanţi se vorbeşte de "loc de muncă". De muncă ce "eliberează".

Cinismul este criminal, iar Oliver Lustig spune în câteva rânduri despre sosirea la Auschwitz a trenului în care erau el, Mama lui, Iolanda Herman de 43 de ani, Tatăl său Edmund, de 45 de ani, cei doi gemeni Corneliu şi Cornelia, de 14 ani, Valentin de 8 ani. Tatăl avea să moară câteva săptămâni după, la Mauthansen, dar Mama şi cei pomeniţi înainte au fost omorâţi prin gazare imediat după aceea. Vor scăpa patru din cei nouă membri ai familiei sale. Trauma nevindecată vreodată a lui Oliver Lustig constă în faptul că nu şi-a dat seama de ce se întâmplă cu el şi cu ceilalţi şi că nu a putut să-şi ia rămas bun de la ei.  De unde, învinovăţirea fără leac, fără scăpare. Limbajul morţii era ticălos, învăluitor, mincinos, cinic, lipsit de orice simţământ uman elementar. Iată această scenă infiptă adânc în memoria sa, pentru totdeauna: un ofiţer german îi întâmpină şi, printr-un ton ce inspira calm şi încredere, spune următoarele (e de presupus că avea deja o rutină): "Doamnelor şi Domnilor, ştim că aţi avut o călătorie grea. Aţi fost înghesuiţi. Acum s-a terminat. Lagărul în care veţi munci nu este acesta. Până acolo mai sunt 2-3 Km. Din păcate, tocmai azi nu avem suficiente mijloace de transport. Vă rugăm foarte mult, toate mamele şi copii până la 14 ani, bătrânii şi bolnavii să treacă vizavi de această parte a peronului. Pentru ei vom face tot posibilul să găsim camioane. Ceilalţi, care sunteţi buni de muncă şi puteţi mărşălui, rămâneţi pe loc".

În fond, limbajul acesta menit să inspire încredere separa brutal vii de morţi din chiar momentul ajungerii la destinaţia ultimă. Aceasta era înfăptuirea  "soluţiei  finale" pentru cei nevârsnici, pentru cei slabi şi neajutoraţi, pentru cei "nefolositori". Supravieţuitorul a învăţat instictiv tot ceea ce avea legătură cu sesizarea diferenţei dintre "limbajul vieţii" şi "limbajul morţii ". Cel mai bine sunt evidenţiate aceste cuvinte, dar şi gesturi în Dicţionar de lagăr (1982, 2002). Tânărul cu memorie extraordinară simte că nu trebuie să greşească. Aici, la Auschwitz-Birkenau, orice greşeală poate însemna moarte. Nu exista înţelegere, bunăvoinţă, compasiune. Prin ordin ascultat orbeşte ele au fost suprimate.

Oliver Lustig întreprinde ca puţini alţii o adevărată fenomenologie a negării pentru detinuţi a condiţiei de om. Ei erau consideraţi suboameni, fiinţe inferioare, prin urmare nu meritau decât dispreţ, suferinţă, degradare şi moarte. În această analiză a limbajului, Oliver Lustig se întâlneşte cu celălalt supravieţuitor, Elie Wiesel, plecat şi el spre Auschwitz, din nu prea îndepărtatul Sighet faţă de Şoimeniul natal din apropierea Clujului. În fapt, romanul Night este autobiografie, este memorie la fel de exactă precum reamintirile din cărţile lui Oliver Lustig: Destin blestemat (1980), Jurnal însângerat (1987), Scrisori de dragoste spânzurate (1985), Martorii n-au dreptul sa tacă, Ce rost are să vorbim despre Holocaust (2004).

Spuneam la început că importante sunt cărţile lui Oliver Lustig. Ele sunt deja un bun cultural, unul istoric şi deloc la sfârşit, un bun moral al umanităţii. Spuneam, de asemenea, că l-am întâlnit şi am beneficiat peste două decenii de bunăvoinţa dânsului de a veni la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti pentru a le vorbi seriilor succesive de studenţi şi doctoranzi despre experienţa sa în Holocaust. Nu era vorba de o întâlnire cu nişte oameni neinformaţi. Toţi parcuseseră o bogată bibliografie pentru cursul intitulat: Violenţa în istorie; Holocaust şi terorism. Cel mai ades Oliver Lustig (pentru Auschwitz) şi Liviu Beriş, Iancu Tucarman (pentru Transnistria şi Trenul Morţii) erau rugaţi să răspundă la întrebari precum: Cum a fost posibil acest fenomen în plin secol XX? Cum au reacţionat cei apropiaţi când evreii au început să fie prigoniţi, deportati, omorâti? Cum arătau cei care au salvat evrei chiar cu riscul vieţii lor, cei numiţi “Drepţi Între Popoare”? Mi-am dat seama cu aceste ocazii de câteva fapte şi pentru aceasta sunt convins, nu numai eu, că trebuie să le fiu recunoscător celor trei supravieţuitori. Întâi de toate, pentru  că au substanţiat credibil ideea fragilităţii condiţiei omeneşti în situaţii abjecte, de o umilire fără sfârşit, degradantă. Fiecare a adus în prim plan descrieri ale inventivităţii criminale, dar tot ei  au arătat, totodată, şi faţa tragică şi luminoasă a rezistenţei în faţa inumanităţii, a încrederii în indestructibilitatea umanităţii.

În fond, să vezi în faţa ta fiinţe trecute prin iadul lagărelor de exterminare şi să constaţi că sunt înţelepte, pline de înţelegere faţă de semeni, dar şi deloc dispuşi să accepte judecăti relativiste despre masacre şi acte teroriste, poate deveni, cu certitudine, o concluzie cu semnificaţie morală pentru orice tânăr responsabil al zilelor de astăzi şi a celor ce vor veni. În al doilea rând, întâlnirile directe ale celor tineri şi studioşi, de câteva ore, cu Oliver Lustig, cu Liviu Beriş, Iancu Tucarman sau Martin Sirman mi-au întărit o convingere: că atâta timp cât mai sunt supravieţuitori ai Holocaustului, posibilitatea unui alt Holocaust este redusă semnificativ. Memoria vie, memoria lor este o pavăză pentru noi toţi, fiinţe născute pe planeta Pământ cu o morală în care celălalt ne reglează agresivitatea şi ne augmentează bunătatea prin simpla sa prezenţă şi prin memoria păstrată cu fermitate a acestei prezenţe. Pur si simplu, mi-am dat seama că tot ce ştiu tinerii despre Holocaust, din citit, din filme, din documente capătă o greutate aparte când  este dublat şi de prezenţa supravieţuitorului. Mai exact: în câteva rânduri, tineri pe care-i ştiam indiferenţi, cu urme de cinism, poate şi antisemiţi au căpătat măcar interes omenesc pentru temă.

Vine şi timpul în care prezenţa supravieţuitorilor de la Auschwitz printre noi va fi tot mai rară. Vom fi cu toţii mult mai săraci în înţelegerea intuitivă a acestui fenomen unic în istoria umanităţii. Dar cărţile lui Oliver Lustig rămân ca o mărturie incomensurabilă despre grozăvia unui timp al istoriei universale: cel în care o fiinţă umană a fost decretată ca vinovată prin naştere, ca evreu nemaiavând nici un nume, ci doar un număr: A-13221. S-a dorit ca prin ardere să nu mai aibă nici un loc, un mormânt, un spaţiu al amintirii şi comemorării. Noi putem acum să-i fim recunoscatori lui Oliver Lustig pentru că s-a străduit o viaţă întreagă pentru ca şi noi să nu uităm ceea ce el ştia, printr-o experinţă terifiantă, că este de neuitat. Nu pot decât să mă gândesc acum, când a trecut în veşnicie, la Spinoza, cel din Etica sa: "numai omul cu adevărat liber este recunoscător". Să încercăm deci să-i fim recunoscători. Încă odată este generos; tot noi suntem cei care vom beneficia de mai multă libertate.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play






Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: [email protected]


nxt.23
YesMy