Prima și ultima (până acum) grevă generală în spitale, cea din vrema guvernării CDR-PD-UDMR, a pornit dintr-o greșeală de comunicare.
Ce este diferit, ce a rămas la fel în Sănătate, cât de aproape suntem de o nouă blocare a spitalelor, după 28 de ani?
Guvernul de dreapta CDR-PD-UDMR încheiase, în 1997, un acord cu FMI, fără de care România intra în încetare de plăți. Finanțatorii cereau eliminarea subvențiilor la energie și alimentele de bază, închiderea întreprinderilor neprofitabile și reducerea cheltuielor publice, pentru controlul deficitului. Ca și azi. Șomajul și inflația erau mai mari, cu două cifre, sărăcirea populației, mai rapidă.
În Sănătate, salariile fuseseră mici și în comunism, pe model sovietic: le dăm puțin, cheltuim puțin. Pacienții acopereau diferența, cu plicul strecurat în buzunarul halatului, iar statul închidea ochii la aceste plăți informale. Criza din 1998, însă, i-a lăsat pe români fără bani de pus în plic.
Discuțiile guvernului cu sindicatele medicilor și asitenților, pentru creșterea salariilor, au început în februarie. Ministrul în funcție, un mare nume al medicinei românești, era abia instalat în funcție și nu avea experiență politică. Astăzi i-am spune ministru tehnocrat. Cert este că a încălcat ritualul consfințit după 1989 (guvernul anunța că poate da în plus 15 procente, sindicatele cereau 30, după câteva runde de negociere se agrea creșterea cu 25 % a salariului, oricum mâncată repede de inflație). Tehnocratul, la prima sa ieșire publică, chiar înainte să înceapă negocierile, a spus în fața camerelor de televiziune: am găsit resurse pentru o creștere de 25 de procente! Evident, sindicatele au fost forțate să ceară 50%, guvernul nu avea de unde să dea atâta și așa s-a ajuns la grevă. Protestul a durat mai bine de o săptămână, dar prea generală n-a fost greva: nu poți ține la ușa spitalului urgențele, nu poți lăsa oamenii fără tratament. Sindicaliștii au închis conflictul de muncă în urma unui acord cu guvernul pentru o creștere salarială în trepte: 25 de procente prin OUG, și 10 printr-o lege, care a fost adoptată câteva luni mai tîrziu.
Astăzi, unele sindicate cer o creștere a veniturilor care să acopere inflația și renunțarea la Legea salarizării unice, altele doar păstrarea veniturilor, amenințate de Lege. Ministrul de resort, politician cu experiență, este hârșit în negocieri și are în plus un argument imbatabil: sunt interimar, într-un guvern interimar. Bugetul nu poate fi modificat de interimari, Legea salarizării e treaba Parlamentului.
Premierul Bolojan deține un aparat formidabil de comunicare, bine finanțat, care domină online-ul și e pregătit să atace liderii de sindicat și să invoce interesul pacienților, discreditând greva.
În 1998, nici medicii, nici pacienții nu aveau alternativă. Diplomele nu erau recunoscute și era nevoie de viză, pe de o parte, de cealaltă-nu exista decât sistemul public. În ultimul deceniu, sistemul privat a crescut mult, granițele s-au deschis din 2002, diplomele sunt recunoscute din 2007. Statul nu mai închide ochii la plățile informale, îi închide pe medici. Dar, nici nu e dispus să îi plătească la un nivel comparabil cu țările din Vest, care abia îi așteaptă. Cea mai puternică formă de protest a cadrelor medicale din sistemul public nu e greva, căci nu pot opri internările sau tratamentele așa cum ar opri sindicaliștii de la metrou circulația trenurilor, ci mutarea la privat sau emigrația.
