EXCLUSIV  Dinu Săraru, un romancier pentru toate anotimpurile…

Magdalena Popa Buluc / 30 ian 2017 / 13:05 Salveaza PDF Comentarii
În fața monumentului dedicat lui  I.L. Caragiale de la Teatrul Național din București
În fața monumentului dedicat lui I.L. Caragiale de la Teatrul Național din București

Romancierul, scenaristul, publicistul, omul de teatru Dinu Săraru împlineşte astăzi 85 de ani.

Cărţile lui au emoţie şi asta vădeşte că sunt amprentate autobiografic. De fapt, se povesteşte pe sine însuşi, jurnalistul, omul de teatru şi de film, scriitorul, de-a lungul unei vieţi pline şi nu întotdeauna lipsite de obstacole.

Teatrul bun s-a clădit mereu pe iubire şi Dinu Săraru a demonstrat asta faţă de tânăra generaţie. În anii artei cu tendinţă ai obsedantului deceniu, resimţit de teatru mai mult decât de celelalte arte, când pregătirea spectacolului era un act de curaj, ca director al Teatrului Mic, unde a nutrit un interes real faţă de dramaturgia de valoare, a programat spectacole incomode pentru putere, ca Maestrul şi Margareta după Bulgakov, Diavolul şi Bunul Dumnezeu, după Jean-Paul Sartre, Evul Mediu întâmplător, de Romulus Guga. Multă lume nu a uitat cozile interminabile de la casa de bilete, dinainte de 1989, spectacolele care se jucau cu casa închisă şi lume în picioare. Dinu Săraru a ştiut să mânuiască armele diplomatice în lupta cu cenzura, cu sâcâitoarele vizionări, cu inerţia birocratică. 

"Îmi-aduc aminte de o iarnă cu zloată, apăraie, îngheţ şi în care iradia un frig sufletesc care se adăuga sălilor de teatru îngheţate, comisiilor de vizionare şi discuţiilor interminabile pentru replicile unei piese. Ei bine, într-o astfel de iarnă am fost chemat la o şedinţă în sălile Muzeului de Istorie a oraşului Bucureşti, la Palatul Şuţu. Puseseră şase-şapte bănci de lemn, fără spătar, şi înaintea lor o masă tot din lemn, la care se aşezase şeful municipal al Culturii, care ne urmărea încruntat cum ne înghesuiam unii în alţii, încotoşmănaţi, cu mâinile vârâte cu mănuşi cu tot în mânecile paltoanelor şi cu căciulile trase până la bărbie peste urechile degerate. Ne-a potopit un val de reproşuri, de apostrofări, de adjective penibile. O găleată de lături ni se aruncase în cap de către roşcovanul fălcos şi pistruiat care ne guverna în acel moment la Bucureşti: «Dragă Dinule, zise Beligan, care era cu noi şi îşi răsucise fularul de două ori peste gură ca să nu-i îngheţe şi glasul, de mult m-am obişnuit să mă uit la lume cu binoclul întors!»", îşi aminteşte Dinu Săraru.

 

Dinu Săraru și soția sa, la casa din Slătioara

 

Ca director al Teatrului Naţional bucureştean, până în 2004, ştiind să celebreze imaginaţia spectatorului, a programat spectacole de mare succes la public, precum Take, Ianke şi Cadîr, cu o tripletă de aur, Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, jucat ani buni cu casa închisă, O noapte furtunoasă, Jocul dragostei şi al întâmplării, Visul unei nopţi de vară, Legenda ultimului împărat, Apus de soare, Crimă pentru pământ, Hic sunt leones, cu splendidele costume ale Doinei Levintza, Egoistul, ultima piesă a lui Anouilh, regizată de maestrul Radu Beligan...

În această lume, de după 1989, în romanele sale, s-a uitat cu binoclul pus să mărească grotesc. Este autorul Trilogiei ţărăneşti: Nişte ţărani, Iarba vântului, Crimă pentru pământ, al Trilogiei Dragostea şi revoluţia: Toamna roşie, Cei care plătesc cu viaţa, Speranţa, al romanelor Clipa şi Ciocoii noi cu bodyguard...

Să mai adăugăm volumul Ultimul bal la Şarpele Roşu, cu personaje reale, dar care " rămân poveste", în care graniţele realului se întrepătrund cu ficţiunea, poezia cu astenia tranziţiei şi cu rutina globalizării. Din primele pagini răzbate un suflu liric, o plasticitate a imaginilor ce se desenează în faţa ochilor ca ieşite parcă de sub penelul unui pictor: "După o iarnă posacă, pisăloagă, igrasioasă, cu ninsori jilave, cu zloată şi măzăriche şi ploi vinete cu cioburi de gheaţă, ca şi când cineva ar fi spart oglinda cerului şi nu mai termina de măturat sfărâmăturile ei, în ajunul Sfintelor Paşti, oraşul se trezise scăldat într-o lumină de vis, orbitoare, nicio scamă măcar pe bolta ca lacrima şi până la prînz şi plesniră mugurii arţarilor, roşii ca focul şi străzile se umplură de veselia buimacă a unei lumi ce mai mult se sforţa să se smulgă din somnolenţa în care zăcuse până atunci... Frunza platanilor se făcuse cât palma, iar prin curţile pitice şi prin grădini, câte mai rămăseseră, şi prin parcuri, caişii şi piersicii şi zarzării şi prunii şi cireşii înfloreau de-a valma odată cu liliacul. O devălmăşală albă lingea lacomă oraşul îmbătrânit înainte de vreme".

În Bucureştiul sufocat de omniprezenţa agresivă a bişniţarilor, asaltat de bandele spărgătorilor, ameninţat de reţelele traficanţilor de droguri şi de carne vie, care pătrunseseră până în cele mai selecte cercuri ale lumii finanţelor şi ale lumii puterii, în necontenita hăituială politică în care partidele îşi pierduseră bruma de orgolioasă identitate, în care nu se mai înţelegea cine e mai de dreapta şi cine e de stânga sau de care centru, stânga sau dreapta, cu licitaţii de mântuială, când se adjudecau "în urma unor bătălii de culise ucigătoare" păduri, rafinării, moşii de mii de hectare, lacuri întregi, terenuri de vânătoare, apar personaje cu nume de un comic covârşitor, sugerând vane aspiraţii către o ascendenţă aristocratică sau o răsunătoare faimă de mahala: Coriolan Pomposu, Elefterie Teoforu, Bebe Burtosu, Ică Gorun, Dandu Patricianu, Onofrie Pârgariu, Pafnutie Zoritu, zis Herghelegiul, Didi Sfiosu, Oaie Seacă, Jupânu, Vergiliu Dinică, un Adamiţă Dandanache al zilelor noastre, Erotida, Maidaneza, "făcută numai din draci şi din lipici şi din făţărnicie, cu un zâmbet perfid, incitant şi răscolitor", şi Marea Grasă, "două clopote ale aceluiaşi păcat"...

Un captivant roman cu inserţii autobiografice, cu personaje ale zilelor noastre, prinse în vasta arenă în care se caută echilibrul între pâine şi circ, între cinism şi povestea de dragoste, între deziluzie şi speranţă. O carte savuroasă, profundă şi jucăuşă, atât de asemănătoare autorului ei.

Acest volum a fost continuat cu romanul-pamflet Carnavalul cătuşelor. “Singura noastră muzică este data de zdrăngăneala cătuşelor. Acum poporul român se culcă şi se scoală în sunetul cătuşelor”.

În nuvelele scrise de Dinu Săraru în ultimul timp, răzbate “lumea ţărănească", dar şi mediul „artistic şi actoricesc, al pictorilor, sculptorilor, al arhitecţilor şi al teatrului", veşnicul amestec de ruralitate şi fineţe intelectuală, poli între care şi-a desfăşurat viaţa şi creaţia.

De altfel, el este şi fondatorul Fundației Naționale pentru Civilizație Rurală ''Niște țărani'' (înființată în iunie 1998) și unul dintre organizatorii, din 1998, ai Festivalului Internațional de Film ''Eco-Etno-Folk Film'' de la Slătioara. Tot în 1998, inițiază și coordonează proiectul Pro Istoria. Un an mai târziu, devine director fondator al revistei ''Renașterea civilizației rurale românești'' și creează Institutul Național de Cercetare a Civilizației Rurale, în cadrul fundației omonime. Dinu Săraru continua să acorde Premiile Nişte ţărani. Recent, în Catedrala Arhiepiscopală ridicată de Sfântul Calinic Cernicanul şi pictată de Gheorghe Tattarescu la Râmnicu-Vâlcea, Dinu Săraru i-a acordat Marele Premiu academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici, care, la vârsta de 93 de ani, a fost prezent la eveniment. Festivitatea s-a bucurat de binecuvântarea Înalt Preasfinţiei Sale Dr, Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului.

Subiectul filmului Ticăloșii (2007) al cărui regizor și scenarist este Șerban Marinescu, este inspirat din romanul lui Dinu Săraru Ciocoii noi cu bodyguard.

A semnat și scenariile ecranizărilor după propriile romane: Clipa (în regia lui Gheorghe Vitanidis, 1979) pentru care a primit Premiul Național pentru scenariu cinematografic, Vânătoarea de vulpi (în regia lui Mircea Daneliuc, 1980, după Niște țărani), Dragostea și revoluția (în regia lui Gheorghe Vitanidis, 1983). 

A primit, de două ori, Medalia Meritul Cultural și o dată cu ordinul omonim. I-a fost acordată distincția de Cavaler al Ordinului Național ''Steaua României''. Un an mai târziu, a fost distins cu Premiul Național al Ministerului Culturii pentru întreaga activitate artistică. În 2007, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a fost răsplătit cu Medalia de aur a Academiei oamenilor de Știință din România, Medalia de aur alb cu efigia scriitorului a Băncii Naționale a României și Medalia de argint — “Antim Ivireanu” a Arhiepiscopiei Râmnicului. În 2011, Arhiepiscopia Râmnicului i-a oferit Medalia de Aur — “Constantin Brâncoveanu”.

Jurnalul unui personaj controversat, o carte-interviu, realizată cu Vartan Arachelian, se află sub tipar. La începutul lui februarie va publica un nou roman, Ura din ochii vulpii.

În ultimul timp aproape s-a retras din viaţa publică, mai aproape de maşina de scris şi de amintiri, poate chiar într-un turn de fildeş, la Slătioara, unde, după cum mărturisea, este "Purgatoriul meu, cea mai curată oglindă a zbuciumului meu... şi leacul meu".

Din fericire, i-a stat alături în viaţă, cu sensibilitate, înţelegere şi iubire, soţia sa, Vivian.

La Mulţi Ani, sănătate, fericire, viaţă lungă şi noi cărţi!

Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.25