Dan Ciachir, "restaurante din vremea liberalizării". Păstorel Teodoreanu, poveste amuzantă cu un amiral pe care l-a crezut chelner. "Adu-mi un vapor"

Foto cu caracter ilustrativ
Foto cu caracter ilustrativ

Scriitorul și publicistul Dan Ciachir revine la DC News cu o nouă mini-serie (trei episoade), intitulată „Restaurante din vremea liberalizării”. Astăzi vă prezentăm un nou episod.

Un alt restaurant cu circuit închis era cel amenajat în subsolul Casei Universitarilor, pe strada Dionisie Lupu, într-o clădire bucureşteană neogotică, ridicată în secolul al XIX-lea de un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Casa Universitarilor avea un parter înalt cu câteva încăperi unde se vorbea în şoaptă. Într-una din ele puteau fi văzuţi seara nişte domni vârstnici jucând şah sau răsfoind ziare ori reviste. Altă încăpere fusese transformată în sală de cinematograf – de două ori pe săptămână se proiectau acolo filme.

Casa Universitarilor dispunea de un veritabil parc, cu alei şi arbori bătrâni, întins pe trei străzi. Aici funcţiona grădina restaurantului, strămutat iarna în subsolul strâmt al clădirii. Şi la Casa Universitarilor vinul costa 12 lei litrul, era adus de la Pietroasele, însă majoritatea clienţilor îl comandau cu sfertul sau cu paharul. Erau oameni în vârstă, supuşi dietelor, motiv pentru care în listă se găseau preparate inexistente în restaurantele obişnuite: ceai, iaurt, mămăliguţă cu brânză... Restaurantul de aici era mai mult o cantină dietetică unde serveau chelneri bătrâni care nu nădăjduiau să primească bacşiş mai mult de 50 de bani şi picoliţe cu comportament de infirmiere. Localul, unde mezelurile erau servite şi cu jumătatea de porţie (50 de grame), mai avea o trasătură aparte: muşteriul îşi făcea singur, într-un carnet-tip, socoteala, care adesea nu depăşea zece lei.

La câteva sute de metri depărtare, în Piaţa Lahovary, se afla Casa Oamenilor de Ştiinţă, căreia i se spunea prescurtat COŞ, o clădire cu peron şi escalier impozant, având în spate o grădină umbrită de castani planturoşi, fostă locuinţă a familiei Assan. Era localul academicienilor, al cercetătorilor aureolaţi de prestigiu, accesul fiind foarte limitat. În restaurantul de la subsol era o atmosferă de sufragerie, indusă de aparatul de radio, de bufetul din lemn de nuc şi de scaunele tapiţate cu velur.

Pe Calea Victoriei, într-o altă curte cu gard de fier forjat, care delimita o clădire boierească mai mică, tot de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ridicată de un membru al familiei Monteoru, având şi ea în spate o grădină patriarhală, era Casa Scriitorilor, cu restaurantul aferent. Oamenii condeiului mai deţineau un local la Mogoşoaia, în dependinţele palatului Marthei Bibescu, şi altul în Pelişorul construit cândva la Sinaia, la răscrucea secolelor XIX şi XX, pentru Alteţele Lor Regale Principele Ferdinand şi Principesa Maria, moştenitorii Coroanei României.

Spre capătul dinspre nord al Căii Victoriei, Elisabeta, sora Regelui Carol al II-lea, fostă regină a Greciei, ridicase un mic palat în 1937. Odată terminat, îl închiriase cu 700.000 lei pe an Asociaţiei Marii Finanţe, zisă şi Clubul Miliardarilor, apoi i-l vânduse. Intrarea era printr-o alee bordată de trandafiri, iar în mijlocul gazonului proaspăt ca o pajişte şiroia un havuz superb. Pe la mijlocul anilor ’50, în fostul club al miliardarilor, frecventat de Nicolae Malaxa, de Constantin Argetoianu şi de Max Auschnitt, se instalase Casa Ziariştilor, unde se deschisese un restaurant.

Pe locul hotelului „Dorobanţi”, până la începutul anilor ’70 se găseau două restaurante: „Mon Jardin” şi „Poarta Albă”. Primul era un local interbelic cu loji tapetate cu pluş, ring de dans şi grădină de vară. În anii ’50 ajunsese un simbol şi un reper al mondenităţii ostracizate şi strâmtorate. Aici s-a cântat jazz chiar şi în perioada în care acesta era interzis oficial, fiind considerat „muzică decadentă”. După unul dintre concertele date la Bucureşti cu prilejul turneului din 1957, când a cântat la Sala Sporturilor din Floreasca, Yves Montand a fost invitat la „Mon Jardin”. A rămas încântat de calitatea formaţiei din care făceau parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korossy şi Johnny Răducanu. Instrumentiştii francezi care îi însoţeau pe Yves Montand şi pe soţia sa, actriţa Simone Signoret, s-au ridicat la un moment dat de la masă şi au interpretat câteva piese împreună cu colegii lor români.

Lângă „Mon Jardin” se găsea „Poarta Albă”, o cârciumă populară cu mititei şi ciorbă de burtă. Veneau acolo autorul versurilor cântecului Din bucata mea de pâine am hrănit un om şi-un câine, pe care-l mai zic şi astăzi lăutarii pe la periferie, şi doi poeţi de cârciumă, specie de mult dispărută. Străini de năzuinţa de a publica în reviste sau de a tipări volume, aceştia îşi dactilografiau versurile pe coli de hârtie şi, intrând în local, le împărţeau clienţilor de la mese. După o jumătate de oră, făceau din nou turul meselor, strângând poeziile. Unii muşterii, drept răsplată, le trimiteau câte ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină sau un rachiu... Într-o seară din 1957 sau ’58, a nimerit la „Poarta Albă” Maria Tănase, care la vremea respectivă cânta la „Continental”, restaurant redeschis în contul primului „dezgheţ”. Era iarnă, ningea, un precupeţ îşi priponise la intrare căluţul cu care căra marfă la Piaţa Amzei, iar ea a intervenit ca animalul să fie îngăduit înăuntru. Băgat în restaurant, acesta s-a lăsat cuminte pe vine şi a adormit cu capul sub masa stăpânului.

Pe vremea aceea, Păstorel Teodoreanu semna în săptămânalul „Magazin” o rubrică intitulată Cronica gastronomului, care îi adusese o mare notorietate în lumea localurilor. Într-o seară, ieşind cam afumat din restaurantul „Athénée Palace”, a confundat uniforma unui amiral sosit la o recepţie cu livreaua portarului şi, încercând să-i strecoare o bancnotă de cinci lei în palmă, i-a spus: „Adu-mi, te rog, un taxi”. În clipa aceea, s-a auzit un răcnet: „Cum îmi spui tu mie, individule, să-ţi aduc un taxi?! Eu sunt amiralul X, nenorocitule!”. Scriitorul, fără să-şi piardă cumpătul, i-a spus: „Atunci adu-mi un vapor!”.

În unele după-amieze de sfârşit de septembrie sau de început de octombrie, o lumină blândă, de Orient, se lăsa peste Bucureşti, inducând o predispoziţie spre lene, cugetare sau băutură. În restaurante sau în grădinile de vară se putea auzi atunci glasul vreunui muşteriu decretând cu halba sau cu paharul în mână: „Viaţa e un coridor prin care trebuie să treci cu capul sus!”, sau „Creştinii au fost primii comunişti fiindcă şi-au dat cămaşa de pe ei”, sau alte aforisme din vasta sferă a filosofiei de bodegă.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play

Cele mai noi știri

Cele mai citite știri





Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2021 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


cloudnxt2
YesMy