„Dacă sunt mândru de ceva în această viață, este cariera mea. Cel mai dur în meseria aceasta este să durezi și eu am durat 62 de ani. Mai știu că cel mai greu este să pleci și voi pleca. Am făcut o meserie în care am lucrat cu cei mi mari și se pare că sunt un star. Asta o datorez publicului. Nu filmele, nu regizorii te fac star, ci publicul. Vă mulțumesc și vă spun la revedere.”
Era limpede, cred, și pentru cei care nu se aflau aproape de scenă că starul, cât este el de planetar, cum a fost prezentat, plângea. Bărbatul inflexibil, cu privire amintind de duritatea oțelului suedez, a cedat în fața unui rol pe care numai el știe de ce, îl exersează de o bună bucată de vreme - despărțirea de tot și de toate. Să fie maladia numită bătrânețe pe care o compară cu un naufragiu? Poate. Sau singurătatea? Dar abia ce ne încredințase Thierry Frémaux, cu câteva minute în urmă, în emoționantul său laudatio, că lui Alain Delon nu-i este teamă să fie singur.
Alain Delon a vrut să împartă cu oamenii din sală tristețea unui gând numai și numai lui, pe care nu și l-a putut reprima
De fapt, știam asta de mult, din filmele sale. Uneori i-a fost de ajuns tovărășia unui canar, ca în Samuraiul sau târzia descoperire a unui câine de pripas, precum chiar în M.Klein, splendoarea de film a lui Joseph Losey, proiectat în seara omagială. Cu numai câteva zile înainte de deschiderea Cannes-ului, într-o emisiune tv, moderatorul evoca o scrisoare a soției regizoruluil, vizitat pe platou. La întoarcerea din Franța, doamna Losey îi scria: „M-a impresionat Delon. L-am găsit un om sfâșiat, trist, la numai 41 de ani”.
Nu a cerut nimănui să împartă solitudinea sau tristețea, și asta ni s-a mai amintit. Cu toate acestea, cred că omul răvășit, pe care l-am văzut ieri seară, cu Palme d ‚Or de onoare înmânat de fiica sa, Anouchka, un cu totul alt om decât cel pe care am avut privilegiul să-l întâlnesc de trei ori în ultimii aproape 30 de ani, diferit chiar și de cel de la Cluj de acum doi ani, de data aceasta, cred, chiar a vrut să împartă cu oamenii din sală tristețea unui gând numai și numai lui, pe care nu și l-a putut reprima. Ca și cum acasă nu-l aștepta nimeni și nu avea cine să-l asculte.
Se pregătea să părăsească scena când ne-a luat prin surprindere, s-a întors și l-am auzit: „Înainte de a pleca, vreau să vă spun că mă gândesc la Mireille, la Romy”. La femeile vieții lui, Mireille Darc, Romy Schneider. Imposibil să ignorăm insistentele petiții de până mai ieri ale unei asociații de americance pornite să îndrepte ordinea lumii, adresate festivalului: să i se retraga Palme d ‚Or cât mai e timp, nu merită, pentru că așa și așa, printre altele – misogin. Ridicolul chiar nu ucide.
Vezi si: EXCLUSIV Cannes 2019. Viață și spectacol
Mă întreb dacă închipuitele nemesis de peste ocean or fi văzut vreodată un film al lui Delon. S-a făcut prea multă vâlvă aici pentru a nu le aminti pe programatoarele stricării bucuriilor. Nu avea cum să se întâmple asta.
Nu pentru că Festivalul de la Cannes are datorii morale mărturisite față de starul național. Pur și simplu pentru că există Cinematecile lumii cu argumentele lor imbatabile care pot sfida oricând isteria aunui moment. Am cunoscut ieri seară tineri care nu văzuseră niciodată M. Klein și maturi care-și oferiseră luxul cinefil de vreo patru ori de-a lungul timpului.
„Incredibil - spuneau primii – e un film din 1976?” Pe măsură ce lumea părăsea sala, în jurul sărbătoritului se formase un cerc al celor care nu se îndurau să plece. Unii, mai îndrăzneți, s-au apropiat, au schimbat o vorbă. La îndemnul actorului, agenții nu au intervenit. Acolo l-am lăsat pe Alain Delon. Adaug Cinematecii mele personale această imagine a Samuraiului desprins o clipă de obsesia morții.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
