EXCLUSIV  După treizeci de ani

Într-un considerabil efort publicistic și editorial, Cristian Pătrășconiu a scos simultan patru volume, toate la Editura Universității de Vest: două de interviuri, „Comunismul de apoi” și „De taină”; și două unde interviul (gen în care Pătrășconiu excelează) este introdus în structura multifațetată a unei problematici explorate prin succesive dosare tematice. 

E vorba despre „Marea Unire. Prima sută” și „Treizeci, anii de după”, volume de 400 de pagini și mai bine, la care coordonatorul pare să fi lucrat cu o viziune a întregului încă din faza de proiect publicistic. Ambele, după cum se menționează, sunt proiecte editoriale susținute și găzduite de „România literară”, în acele dosare tematice cu care revista a onorat Centenarul Marii Unirii: nu prin cuvinte goale „ce din coadă au să sune”, ci prin fapte culturale și intelectuale.

Încă tânărului coordonator i-a venit mănușă această posibilitate de a rearhiva memoria istorică, socială, politică și culturală, prin dezbatere de idei și analiză critică, prin evaluări profesioniste făcute de specialiști în diferite domenii; în fine, prin intersectarea gândită și obținută a sferelor de activitate. „Treizeci, anii de după”, volumul la care mă voi referi, restrânge intervalul temporal luat în discuție, de la secolul din „Marea Unire. Prima sută”, la cei 30 de ani scurși de la Revoluția din Decembrie 1989. Văzute în perspectiva unui secol, reperele istorice și elementele societale par mai bine fixate în memoria colectivă. Ele se înșiruie după marile evenimente ale Istoriei (cu majusculă simbolică), și nu e deloc întâmplător că inclusiv Marea Unire se explică prin consecințele și efectele directe ale Primului Război Mondial. Văzute de la o asemenea distanță și parcă „de sus”, evenimentele devin deci explicabile, pierzându-și sau atenuându-și caracterul neașteptat, imprevizibil, șocant pe care îl vor fi avut în epocă, în chiar momentul de criză al izbucnirii lor în realitatea vremii. În schimb, în Treizeci, anii de după, există o suprapunere între epoca analizată și cursul existenței celor care fac analiza. Ei nu se mai referă la trecut ca la un capitol de istorie cunoscut în datele esențiale și judecat obiectiv. În acest volum, trecutul este recent și își include, la propriu și la figurat, comentatorul.

2. -imagine fara descriere- (coperta-treizeci-anii-de-dupa-cristian-patrasconiu_60366600.jpg)

De aceea, este oportună introducerea în sumar a unei anchete culturale publicate nu în „România literară”, ci în „Orizont”, cu întrebarea: „Ce făceați în ziua de 22 Decembrie 1989?”. Intelectualii care au răspuns la anchetă sunt confruntați cu propriul trecut, mai exact, cu fractura apărută în viețile lor într-o zi anume, o zi diferită de toate celelalte care au fost înaintea ei și după ea. 22 Decembrie este ziua în care soții Ceaușescu pleacă precipitați cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central, în timp ce o mulțime uriașă și furioasă de revoluționari umple centrul Bucureștiului, într-o solidarizare de proporții cu mișcarea protestatară de la Timișoara. Faptul că nici acum, după treizeci de ani, nu cunoaștem precis ce s-a întâmplat în „culisele” Revoluției, în pofida atâtor contribuții la temă, ilustrează ceea ce spuneam: trecutul recent nu poate fi limpezit în măsura în care este clarificat trecutul „istoric”. Dintre repondenții la anchetă, Teodor Baconschi asociază bine experiența personală, „directul” existenței lui în ziua istorică, și analiza evenimentelor ulterioare, văzute cu mai multă detașare: „22 decembrie 89? M-am trezit, în zori, cu trei prieteni, în garsoniera din blocul Leonida pe care o închiria un arhitect timișorean (ulterior emigrat în Olanda). De ce eram acolo și nu pe la casele noastre? Pentru că acolo ne-am refugiat, spre miezul nopții, după ce fuseserăm cu toții ceva mai sus, în Piața Universității, zona Inter, grupați alături de alți protestatari. 21 decembrie - am strigat contra comunismului și a lui Ceaușescu - primul meu moment de libertate exterioară, trăit abia la 27 de ani. 22 decembrie, dimineață năucă - ne-am întors în piață, am văzut că trupele USLA spălaseră sângele cu furtunul de pompieri și trăseseră vopsea neagră peste lozincile improvizate de poporul revoltat.” (pp. 198-199).

Una dintre calitățile volumului de față devine, dintr-o altă perspectivă, un defect. Intelectualii convocați cu contribuții proprii sau răspunzând întrebărilor lui Pătrășconiu sunt, toți, dotați cu spirit critic și, mai mult, de partea bună a istoriei noastre. Sunt occidentalizanți, gândind sincronist cu Vestul democratic; le repugnă naționalismul și extremismele; sunt adepți și promotori ai pluralismului. Or, tocmai în virtutea unui principiu pluralist, ar fi fost bine ca în carte să fie prezentă și partea cealaltă a mentalității noastre colective, exprimată nu indirect, prin filtrul critic al intelectualilor sincroniști, ci direct, în argumentația și în stilistica unor contributori autohtoniști. Întârzierea de un deceniu, discutată de mai mulți autori, a racordării României la Occident se explică în fond nu numai prin orientarea conducerii țării în primii ani postcomuniști. Conducerea a fost „emanația” Revoluției, în prima fază, după un scenariu clasic de preluare a puterii, dar apoi a fost consacrată de o mentalitate publică, dominantă, în raport cu care intelectualii critici și occidentalizanți de atunci reprezentau o minoritate. Altfel spus, ar fi fost interesant, publicistic, de a vedea pe viu modul de gândire al unor autori din aria naționalist-izolaționist-antioccidentală, „criptocomuniști”, cum li s-a spus, aceia care au asigurat procentele obținute de F.S.N. și de P.R.M. în alegeri și care au făcut ca într-o finală de prezidențiale, în 2000, electoratul să fie nevoit a vota alegând între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor: stânga postcomunistă și dreapta naționalist-populistă. Fără asemenea contributori, pe care cititorul să-i urmărească (la o adică, cu gura căscată de stupoare) în paralel cu cei din partea cealaltă, volumul rămâne unul de nișă. Admit că nu este simplu, dar Pătrășconiu și-ar putea upgrada agenda de adrese, incluzând pe ea câteva nume de foști și actuali comuniști, mereu verzi naționaliști, adepți ai românismului pur și dur, nume cu o audiență mare la masse, puse în paralel cu acelea ale unor intelectuali subțiri, referindu-se, aceștia din urmă, cu modestie la ceea ce cunosc îndeaproape.

Imediat după Revoluție, mentalitatea devenită dominantă a fost una a status-quo-ului fără Ceaușescu. Instituțiile statului de drept au funcționat ca un paravan pentru afacerile reprezentanților vechii Securități, într-o liniște dorită de mai toți, „tulburată” de mișcarea din Piața Universității. Foarte bună, la acest capitol, observația lui Alexandru Gussi: „Instituționalizarea celor care doreau să spargă monopolul statului a fost departe de a fi una ideală. A fost o instituționalizare fragilă și, totodată, o pierdere în bună măsură a acestei energii care, la modul ideal, s-ar fi descărcat în democrație, într-o dezvoltare capitalistă, într-o presiune ca aceste instituții ale statului de drept să fi fost, mai devreme, posibile.” (p. 61). Douăzeci de ani mai târziu, un ministru al educației precum Daniel Funeriu se confruntă cu o mentalitate similară, sistemul dovedindu-se mai puternic decât cel ce dorește să-l reformeze. Dincolo de cuvintele dure ale reformatorului deloc „diplomat”, o frază a lui este lămuritoare pentru tabloul atât de greu de schimbat, de reconfigurat. Între categoria occidentalizantă și cea a populației care nu vrea schimbări bruște, nici măcar la două decenii de la Revoluție, nici după aderarea la Uniunea Europeană, nu există de fapt punți. Aș adăuga: dacă fesenismul a fost starea de spirit în primii ani postcomuniști, astăzi populismul este rețeta de succes. Fostul ministru al educației observă cu luciditate și amărăciune: „din nefericire, România nu e făcută din 20 de milioane asemeni nouă. Dificultatea constă în cristalizarea unui referențial cultural peren care să fie acceptat de mulți români. Asta însă nu ține de un ministru, ci de un proces de sedimentare istorică, sedimentare care nu s-a produs încă în România.” (pp. 219-220).

Deși citisem contribuțiile din carte în „România literară”, la prima lor publicare, am parcurs paginile din „Treizeci, anii de după” cu același interes. Volumul este substanțial, o mină de informații prețioase și o resursă intelectuală care poate fi utilizată în cercetări ulterioare. Aparte de Pătrășconiu, coordonatorul infatigabil, meritul le revine tuturor contributorilor: Lazăr Vlăsceanu, Radu Tudorancea, Simona Preda, Ioan T. Morar, Constantin Orzescu, Cristian Vasile, Alexandru Gussi, Ioan Stanomir, Teodor Baconschi, Dragoș Paul Aligică, Vitalie Ciobanu, Martin S. Martin, Rodica Culcer, Alexandru Lăzescu, Marcel Tolcea, Brândușa Armanca, Marian Voicu, Cătălin Davidescu, Marina Constantinescu, Răzvan Voncu, Dan Cristea, Angelo Mitchievici, Ioana Scoruș, Alexandru Călinescu, Maria Hulber, Dan Grigore, Cristian Preda, Cristi Dănileț, T.O. Bobe, Doina Jela, Daniel Funeriu, Mădălin Bunoiu, Marius Vasileanu, Liviu Andreescu, Bogdan Tătaru-Cazaban, Teofil Stanciu, Valentin Naumescu, Marian Preda, Gabriel Mursa, Augustin Ioan, Dragoș Stanca, Adela Toplean, Lucian Croitoru, Oliver Jens Schmitt, Dorin Dobrincu, Dennis Deletant.

Ce suită!

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul „Teatru” de Marin Sorescu apărut la Editura Cartea Românească (https://cutt.ly/TgOshOS)

Daniel Cristea-Enache

Cronică apărută în „România literară”, nr. 18/ 2020

---

Cristian Pătrășconiu (coord.), „Treizeci, anii de după”, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2020, 400 p.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play




Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2021 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


cloudnxt2
YesMy