M-a zguduit moartea subită a celor cinci, de parcă mi-aş fi pierdut în adâncuri nişte rude mai îndepărtate, deşi tot ce ştiu despre ei e doar din ce s-a scris şi s-a citit. Şi ce mai ştiu e că toată planeta vuieşte de una şi bună: că erau milionari. Mie îmi pare că erau doar nişte oameni. Şi doar când mă gândesc la tânărul de 19 ani, “presat” de tată să se simtă şi să poarte ca un explorator de adâncuri, în ciuda faptului că nu şi-a dorit să fie acolo, tresar un pic.
Ce-i viaţa asta? O respiraţie între alte două. Cine şi ce a luat cu el? Şi-au lăsat averile pe uscat iar trupurile, aidoma celor săraci, au băltit în ape reci până când, aşa cum s-a confirmat, şi-au dat ultima suflare într-o milisecundă. Au aflat împreună că aşa se moare pe fundul oceanului: repede, pe întuneric, pe tăcute, cu oasele şi creierul în acelaşi loc.
M-am întristat la auzirea veştilor. Dar m-am şi bucurat că sunt în viaţă, în camera mea, în patul meu, cu problemele mele, aşa... fără rezolvare, cu migrenele mele, cu facturile mele, cu vecinii mei care nu dorm noaptea.
M-am bucurat că n-am fost acolo, să aflu cum e să mori pe repede înainte, în secunda imediat următoare de după o implozie. Să ştii cum e să ţi se oprească respiraţia sub presiuni apocaliptice, să simţi că nu mai simţi nimic şi să-ţi fie frică să mai tragi o gură de aer, ştiind că-i laşi pe ceilalţi patru cu mai puţină viaţă de luat în piept, la propriu.
Cum o fi să mori pe frig şi întuneric? Cred că la fel ca pe cald şi lumină. Aceeaşi moarte vine să ia ce vrea să fie al ei, fie că o face în adâncimi ori la înălţimi, pe apă sau pe uscat, în şezut ori în picioare, cu bani în cont sau fără
Eşecul capsulei de la Ocean Gate va rămâne în istorie, o istorie mai mică dar nu mai puţin însemnată ca cea a Titanicului. E drept, nu au pierit 1514 de suflete ca-n 1912, ci doar 5. Dar familiile lor, putred de bogate sau nu, îi aşteptau acasă.
Titanicul i-a luat lângă el şi pe cei care au ajuns poate prea în „coasta” lui, la doar 500 de metri, atât de aproape cât să-l atingă cu privirea. N-au mai apucat. Şi poate că va mai lua şi pe alţii care vor mai îndrăzni să-i tulbure “somnul”.
Mi-a venit să plâng ieri când am aflat de moartea echipajului. Dar peste noapte plânsul mi s-a făcut râs, râs din ăla de recunoştinţă pentru aerul pe care-l respir şi pentru patul unde pot să-mi întind picioarele. În capsula de 10 tone nu puteai nici să te ridici. Iar accesul la “baie” se făcea printr-o trapă. Ce sentiment trebuie să fi fost în mijlocul lor când au realizat că vor rămâne pe fundul oceanului, într-o “bombă” care stătea să facă implozie din cauza presiunii excruciante.
Au adormit împreună ca nişte fraţi. Au împărţit fiecare fir de oxigen, tot ca nişte fraţi. Pentru că şi-au cântat, pe o singură voce, aceeaşi pasiune pentru ocean, necunoscut, epave, mistere şi timpuri vechi.
Poate că s-au rugat, cât au stau înghesuiţi, pe vine, fără aer şi fără speranţă. Miliardarul britanic Hamish Harding, care a fost și turist spațial cu Blue Origin a lui Bezos, era un creştin declarat şi spunea mereu în interviuri că nu ar face nimic fără Dumnezeu. După revenirea din Groapa Marianelor a mulţumit Divinităţii printr-o rugăciune, la suprafaţă, pentru că ajunsese cu bine înapoi la bază.
Şi chiar dacă nu s-au rugat, Dumnezeu tot le-a dat ceva mai bun la schimb. O împărăţie luminată, la troc pentru o capsulă cât un pântec. Şi viaţă veşnică pentru un maldăr de titan.
Din cei cinci temerari (cu bani, veţi zice!)... da, din cei cinci temerari cu bani au mai rămas doar resturi. “Un câmp de resturi” aşa cum au anunţat reprezentanţii Gărzii de Coastă. Carne tristă amestecată cu ceva din extremitatea batiscafului şi nişte oase care poate mai plâng şi acum. Da, au spus bine oficialii – a fost “un eveniment catastrofal”, ca o a doua adormire a Titanicului, la fix un secol şi un pic de când s-a scufundat.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
