Ce spune, pe scurt, CCR (VEZI AICI COMPLET):
- Parlamentul legiferează, prin lege organică, regimul stării de urgență, președintele instituie starea de urgență și pune în executare dispozițiile legale, cum au fost stabilite de legiuitor.
- președintele are competetența instituirii stării de urgență, prin decret prezidențiale, ”care presupune inclusiv stabilirea măsurilor concrete de primă urgenţă care urmează a fi luate și identificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale al căror exerciţiu va fi restrâns.”
- decretul este doar un act administrativ normativ, de reglementare SECUNDARĂ, care pune în executare un act de reglementare primară.
- restrângerea unor drepturi NU se realizează prin decret prezidențial.
- măsurile pe care președintele ”le-a apreciat drept "de primă urgenţă cu aplicabilitate directă" (...) constituie, în mod expres sau implicit, derogări de la legislația în vigoare la momentul instituirii stării de urgență.”
- ”Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale, sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție etc.)”.
- CCR a observat că ”modul în care Președintele și-a exercitat atribuția legală, cu depășirea cadrului legal, nu este consecința vreunui viciu de neconstituționalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea și în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acționeze.”
- pentru că ”nicio dispoziție a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.1/1999 nu îl îndrituiește pe Președinte să acționeze dincolo de competențele sale constituționale, instanța constituțională nu poate sancționa, în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl efectuează în procedura instituită de art.146 lit.d) din Constituție, referitoare la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, normele legale criticate de autorul excepției.
- Având în vedere, însă, natura juridică a decretului Președintelui de act administrativ normativ supus încuviințării Parlamentului, Curtea a constatat că forul legiuitor avea obligația de a-l supune controlului parlamentar, iar prin hotărârea adoptată să sancționeze exercitarea ultra vires (n.r. dincolod de puteri) a competențelor legale de către Președintele României, doar o atare hotărâre fiind susceptibilă de contestare la Curtea Constituțională, în baza art.146 lit.l) din Constituție.”
”A fost respinsă excepția, spunând că problema nu este la OUG 1/1999, dar constată, când citim mai departe că președintele, practic, a legiferat. Ce spune însă CCR, cine trebuia să sancționeze acest comportament al președintelui e Parlamentul. O respinge, dar îmi dă dreptate în motivare, EXACT. Am pierdut, dacă pot spune așa, la decizie, dar mi-au dat dreptate în motivare. Doar că văd vina pentru nesancționarea acestui comportament la Parlament care a votat decretul, care decret arată cu lux de amănunte cât de mult a depășit președintele limitele sale de competență” ne-a explicat Renate Weber.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
