EXCLUSIV  Nichita Stănescu, un genial arhitect al limbii

Nichita Stănescu
Nichita Stănescu

Dacă ar fi rămas printre noi, Nichita Stănescu, stăpânul “Necuvintelor”, ar fi împlinit astăzi 84 de ani şi l-am fi celebrat cu tot fastul pe care îl merită un poet genial.

“În inima lucrurilor stau cuvinte/ în străfundul fiecărui lucru nu există până la urmă decât un cuvânt… până la urmă în lucruri nu este/ în miezul miezului decât un cuvânt/… În inima lucrurilor stau cuvinte”

Deşi a plecat de mult, ne-a lăsat amintire sentimente de dragoste pentru care îl vom celebra mereu ca un om viu nemurior prin versurile sale, aşa cum este Leoaica tânără.

Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

 “Nichita are poezie de dragoste, erotică dacă vreţi să-i spuneţi aşa, tot timpul vieţii. Are povestiri de dragoste reale prin poezile lui. Nichita nu a scris volume de poezie, ci cronica existenţei lui în versuri, păstrând relaţia realitate-poezie, dar inspirându-se din realitate. Dar nu ca acum, într-o realitate uşor de recunoscut, ci prin metafore, într-o lume poetică cu elemente care se pot recunoaşte. Unul din ele este iubirea, erotismul. Leoaica, tânără iubirea e o antologie numai de poezii de dragoste. Vorbesc despre poezia sa care nu este erotică, în sensul de parte trupească, carnală, deşi apar elemente. Nu trece însă la o iubire pătimaşă. Iubirea este un element fundamental în poezia lui Nichita, dar are un aspect puţin mai abstract, mai ceresc, iubita fiind un mod de a inventa întâmplări poetice”, scria Alexandru Condeescu.

Poezia era după el singura avuţie pe care omul o are nejefuită…

Ar fi bine să ne amintim mereu de Nichita Sănescu care aşa cum a gândit, aşa şi-a iubit cuvintele. Într-un interviu al lui Nichita, acesta mărturisea “Ce sunt cărţile?... Ceea ce este iarba pentru pământ, ceea ce sunt peştii pentru mare, ceea ce sunt păsările pentru aer, ceea ce sunt cuvintele de dragoste pentru om”.

Poezia sa era izvorul vieţii care nu a secat niciodată.

''A vorbi despre limba în care gândești, a gândi - gândire nu se poate face decât numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. (...) Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.

Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. (...) O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește'', spunea poetul Nichita Stănescu, unul dintre cei mai de seamă scriitori și eseiști pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea ''dumnezeiesc de frumoasă''.

Un frumos documentar a fost realizat de Agerpres, în urmă cu mulţi ani.

Temporal și structural, Nichita aparține poeziei moderniste din anii 1960-1970, dar ca orice mare scriitor se aseamănă doar cu el însuși, fiind considerat de unii critici literari ''un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici și poetici'', ''un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările și abilitățile lui a schimbat fața poeziei românești'', ''un mare liric european aproape necunoscut".

Poezia lui Nichita Stănescu a depășit granițele țării într-o perioadă în care puțini scriitori reușeau să fie publicați în străinătate. Volumele lui de versuri au apărut în Bulgaria, Iugoslavia, Suedia, Cehoslovacia. Premiile primite pentru creația sa stau mărturie a talentului și recunoașterii valorii poeziei sale — Premiul Uniunii Scriitorilor (1964, 1969, 1972,1975), Premiul Internațional "Gottfried von Herder" (1975), Premiul ''Mihai Eminescu'' al Academiei Române pentru volumul de poezii Opera Magna (1978), Premiul "Cununa de aur" a Festivalului internațional de poezie de la Struga, Macedonia iugoslavă (1982). În 1977 scriitorul suedez Arthur Lundkvist l-a propus Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaților la Premiul Nobel. A fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

 

Amintiri despre poet

''Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru «compromis», cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea... doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea «organ»: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei'', scria Ștefan Augustin Doinaș.

''În acest bâlci al deșertăciunilor care este poezia, peisajul nostru liric ar fi lipsit de unitate fără poezia lui Nichita Stănescu. Lângă răzvrătitul Ion Gheorghe, gânditorul melancolic Ioan Alexandru și jongleri ai cuvintelor cu Sorescu și Dimov, iată un paranimf blond din Vizanț, poet limbut, plin de amenințări, gelos pe orice laudă ce-i scapă, încărcat de diplomații ca o Triplă Alianță, adolescent firav, îmbătrânit în imaginea purității, de un talent remarcabil și de un meșteșug și mai și. Ca și autorul lui «Iona», are adoratori fanatici, discipoli și exegeți neîndurați, ce nu suferă contrazicerea. De fapt, nu trebuie dată aici o bătălie în jurul operei sale, pentru că ea este limpede, străvezie, încărcată doar de artificii copilărești, ici și colo, iute depistabilă pentru un ochi agil. Defoliată de excese arbitrare cu iz filozofic, de o răceală impusă de teoreticieni ce au denaturat-o, poezia lui Nichita Stănescu... rezistă vremii'', afirma Eugen Barbu.

Când mergea la Iași, la Editura Junimea, unde i-au apărut mai multe volume de poezii, de obicei sosea cu trenul. De la gară, poposea la Casa Pogor, unde era sediul editurii, bea o cafea, discuta probleme literare. Acolo a rostit, în cadru oficial, o propoziție care avea să facă epocă: ''Aici Miorița a devenit Odă în metru antic''. Vizitele la Iași includeau în mod obligatoriu, indiferent de situație, și un popas în Copou, la teiul lui Eminescu, ''copacul lui nea Mișu'', cum îi spunea el. Stătea sub copac, tăcut, meditând la geniul poetului nepereche. Se întâlnea cu scriitorul Mircea Radu Iacoban, pe atunci director al Editurii Junimea, de care l-a legat o adâncă și sinceră prietenie. La Junimea i-au apărut trei cărți de poezie. Cea mai importantă dintre ele, Epica Magna, a luat Premiul pentru cea mai frumoasă carte, la Dresda.

Mircea Radu Iacoban amintea că un confrate l-a întrebat odată pe Nichita: ''Ce-ar spune Eminescu dacă ne-ar vedea aici, cu cărțile în mână?''. ''Ne-ar lua limba înapoi'', a răspuns el. Îi plăcea să meargă în librării, unde se uita la cărți, vorbea cu librarii, se interesa cum se vând volumele. Cei din mulțime îl recunoșteau imediat, iar dacă era abordat, le vorbea uneori și necunoscuților. ''Îți pup sufletul!'', le spunea el.

Prozatorul Ștefan Agopian își amintește, tot într-un interviu, despre pasiunea de colecționar de ceasuri, samovare, fiare de călcat sau monede a lui Nichita.

''A strâns ceasuri, dar într-o zi s-a plictisit de ele și a început să le arunce pe fereastră: «E foarte plăcut, bre, să arunci ceasuri pe fereastră», îmi povestea peste ani. Le-ai aruncat pe toate?, am întrebat eu. «Nu, bre, că nu eram nebun! Ce n-am aruncat, am dat cadou». Mai târziu a început să strângă fiare de călcat, dar s-a plictisit repede și de ele... Pe urmă a făcut o pasiune pentru samovare, i-am dat și eu unul cadou, dar nici samovarele, cu toate că era pe jumătate rus, nu l-au făcut fericit decât prea puțin timp. (...) Nichita cheltuia enorm pe monede. Numismații negustori profitau de faptul că Nichita nu se uita la bani atunci când îi plăcea vreo monedă și-l păcăleau. Îi vindeau falsuri, imitații, câteodată destul de reușite, după monede antice celebre și, când îl certam că arunca cu banii aiurea, zâmbea și zicea: «Lasă, bre, ce dacă sunt falsuri, nu vezi ce frumoase sunt?»”

Poetul sârb Adam Pulslojic, bunul prieten al lui Nichita, vine în fiecare an în România, la aniversarea lui, pentru a se reculege la mormântul acestuia.

Dar câţi mari scriitori români n-au scris cu dragoste despre Nichita, între poezie şi poetică: Gheorghe Tomozei, Nicolae Breban, Damian Necula, Laurenţiu Ulici, Doina Uricariu, Gabriela Melinescu, Sânziana Pop, Traian T. Coşovei, Augustin Frăţilă, Solomon Marcus…

 

Un muzeu numit Nichita

Muzeul memorial ''Nichita Stănescu'', inaugurat în casa natală, în 2002, la Ploiești, este o prezentare a ''fenomenului Nichita'' în spațiul în care s-a născut, a trăit anii copilăriei și adolescenței, s-a format ca om și poet. Clădirea a fost ridicată de bunicul poetului, Hristea Stănescu, și de cei doi fii mai mici Gheorghiță și Nicolae (tatăl poetului). Este o locuință construită bătrânește, arhitectura ei simplă și echilibrată amintind de cea a caselor țărănești din satele de câmpie. Încăperile sunt luminate de ferestre ce împart armonios orizontalitatea fațadei, iar dormitorul în care a văzut lumina soarelui copilul Nini, camera de lucru a elevului, sufrageria și bucătăria sunt mobilate cu piese ce au aparținut familiei Stănescu. Printre obiectele simbol se regăsesc pianul, biroul de lucru, cărțile fundamentale, tablouri, fotografii de familie, pendula care i-a bătut ora sosirii pe lume, care și acum, cu sunetul ei plăcut, măsoară trecerea timpului.

În final, aş aminti din poezia Arderea pe rug închinată lui Nichita Stănescu, ce mi-a fost trimisă pe vremuri de Traian T. Coşovei.

“Se luminase de viaţă, se prefăcea noaptea în dimineaţă:

viaţa asta numită maidan, locul acela viran, fără de suflet, fără de viaţă:

Moartea luminată precum caporalul de schimb peste ochi, peste faţă

Eram cât pe ci să fiu copilul mut al unei amintiri

Care să ardă, care să piardă.

Copilul zilei de mâine care a învăţat să rabde,praf de puşcă şi de armă.

Omul care iubea, te ardea printre ruguri”.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play


Cele mai noi știri

Cele mai citite știri






Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2021 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


nxt.201
YesMy