EXCLUSIV  Invitaţie la lectură

Magdalena Popa Buluc / 29 ian 2017 / 19:54 Salveaza PDF Comentarii

 

"Scrisori către Monica. 1951–1958 (vol. II)"


Marţi, 7 februarie, la ora 19:00, este programată, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, lansarea celui de al doilea volum al cărţii Scrisori către Monica. 1951–1958 de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.

"O mamă îi scrie aproape zilnic fiicei sale, pe care nu ştie dacă o va mai întâlni vreodată. Suntem în România, în deceniul cel mai cumplit al comunismului, în anii '50 ai secolului trecut". Asistăm la stricarea din temelii a vechii lumi, la teroare, mizerie, umilire.

Scrisorile îi sunt adresate Monicăi Lovinescu, la Paris.

Ce sunt, în fond, aceste pagini? Răspunsul îl dă chiar expeditoarea, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.
Sunt formele variate "pe care le poate îmbrăca suferinţa" şi strigătul dragostei materne exasperate. Sunt "o rugăciune", "o poruncă" şi "un efort de supremă voinţă" pentru ca destinul fiicei să învingă istoria ostilă. Sunt o încercare blândă de a apropia doua fotolii şi de a crede că ea, mama, şi fata ei sunt "iarăşi alături, iarăşi una lângă alta".

Dragostea maternă dă un lirism concentrat unora dintre fraze, iar primejdia le dă dramatismul. Sfârşitul mamei (în închisoare, aruncată la groapa comună), presimţit printre rânduri, le dă tragismul. Până la urmă, expeditoarea şi fiica ei devin asemenea eroinelor de tragedie greacă. Şi totuşi, o rază de speranţă: fiica depărtată, Monica, îşi trăieşte marea dragoste. Scrisorile mamei îl acceptă pe noul fiu, care va veghea în locul ei: Virgil Ierunca.

Splendid traduse din franceză de Gabriela Creţia, selectate, explicate şi editate impecabil de Astrid Cambose, scrisorile din acest volum sunt în acelaşi timp un document istoric şi un document uman", scrie Ioana Pârvulescu.

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu s-a născut pe 28 febrarie 1887 la Cruşeţ, în apropiere de Craiova, într-o familie aparţinând micii boierimi. A studiat la Paris, apoi a devenit profesoară şi ulterior inspectoare generală de limba franceză. Între anii 1916 şi 1934 a fost căsătorită cu criticul literar E. Lovinescu, cu care a avut un singur copil, pe Monica Lovinescu. Din 1947, când Monica a plecat la Paris cu o bursă doctorală, mama şi fiica nu s-au revăzut niciodată, însă au purtat o imensă corespondenţă. Din anul 1955, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost urmărită de Securitate. Arestată pe 23 mai 1958, a fost condamnată la 18 ani de temniţă grea pentru "discuţii duşmănoase la adresa regimului dem ocrat din RPR". În momentul arestării avea 71 de ani. A trecut prin închisorile Malmaison, Uranus, Jilava, Văcăreşti. Rezistenţa ei la şantaj (a refuzat s-o îndemne pe Monica Lovinescu să revină în ţară şi să colaboreze cu Securitatea RPR) a condus la neadministrarea medicamentelor care îi erau vitale. A murit la penitenciarul spital Văcăreşti, probabil pe 7 iunie 1960. A fost aruncată la groapa comună, anonimă, din cimitirul închisorii.

În 2012, Editura Humanitas a publicat primul volum al corespondenţei dintre Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu şi fiica sa, Scrisori către Monica, 1947-1951.



“Însemnările unui diplomat de altădată. În Romania, 1916–1920”

 

Cartea contelui Charles de Saint-Aulaire este una dintre cele mai însemnate surse memorialistice asupra vremurilor de mare încleştare care s-au încheiat cu naşterea României Mari”, apreciază Mihai Dim. Sturdza.

La împlinirea a o sută de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial, Editura Humanitas a publicat o serie de cărţi-restituiri, mărturii nemijlocite cu valoare de document: Maria, regina României, Jurnal de război. 1916–1918 (3 vol., 2014–2015); G. Topîrceanu, Memorii de război: Amintiri din luptele de la Turtucaia, Pirin Planina (2014), Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei (2 vol., 2015–2016), Marcel Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România: noiembrie 1916–aprilie 1918 (2016). Prezentul volum marchează, totodată, o sută de ani de la sosirea în România a noului ambasador trimis de Paris pentru a convinge guvernul Brătianu să intre în război de partea Antantei.

„Dacă aş încerca, schiţând-o numai, să evoc icoana suferinţelor care copleşeau România, spre a-i găsi un loc într-un imaginar muzeu al frumuseţilor morale, ar trebui să aşez în sala capodoperelor această ţară ale cărei virtuţi se ridică la înălţimea suferinţelor şi chiar mai sus.

Ca printr-o conspiraţie între natură şi oameni, iarna anului 1917 a fost deosebit de aspră. La Iaşi, termometrul cobora la –20°, la –30° şi chiar la –40°. Duşmanul – adică neamţul –, în cele două treimi ale ţării pe care le ocupa, şi «aliații», adică ruşii, şi mai brutali decât duşmanul, în Moldova, pe care de asemenea o ocupau, erau înfofoliţi în şubele lor, ocupaseră clădirile cele mai bune, din care îi goniseră pe locatari, şi puseseră mâna pe lemnele de foc; lor nu le păsa de frigul ce se abătuse şi mai năprasnic peste nenumăraţii români în zdrenţe, fără case sau înghesuiţi în locuinţe neîncălzite.

În această Moldovă suprapopulată, subnutrită, devastată, mizeria şi foametea, din care ia naştere tifosul exantematic, făceau mai multe victime decât focul inamicului. În spitalele care refuzau să mai primească lume lipsea totul în afară de devotament.

Toată iarna anului 1917, tăvălugul rusesc s-a revărsat pe străzile Iaşiului pentru a îneca Moldova. Acest torent a dus cu sine mai multe armate cu un efectiv total de un milion de oameni.

Confruntată cu această avalanşă, misiunea noastră militară, redusă la neputinţă pe tărâm militar, se lupta mai mult ca oricând pe frontul epidemiilor, pregătind discret reconstituirea armatei române”, îşi aminteşte Contele de SAINT-AULAIRE

Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire (1866–1954), descendent al unei vechi familii aristocrate franceze, a avut o strălucită carieră diplomatică în nordul Africii (Tunisia, Maroc), în America Latină (Peru, Chile, Brazilia), precum şi în câteva ţări europene (Austro-Ungaria, Romania, Anglia). A fost director al prestigioasei publicatii Revue d’histoire diplomatique, semnând şi cronici politice în cotidianul conservator Le Figaro

Este şi autor de biografii, printre care: Richelieu (1930), Talleyrand (1936), François-Joseph (1945), Mazarin (1946). Articolele sale au fost reunite în volume precum Mythologie de la Paix (1930), Genève contre la Paix (1937) şi Renaissance de l'Espagne (1938). 

În mai 1916, contele de Saint-Aulaire a fost numit ministru plenipotenţiar la Bucureşti, reuşind în câteva săptămâni să obţină angajamentul României alături de Antantă. A contribuit decisiv, împreuna cu Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Berthelot, la netezirea relaţiilor României cu Aliaţii şi la reorganizarea ţării atât în timpul refugiului la Iaşi, împreună cu familia regală, cât şi după încheierea războiului. Şi-a pus în mod deosebit amprenta pe destinul ţării noastre în cursul negocierilor de pace, în urma cărora s-a înfăptuit România Mare.

„A cunoscut suferinţa noastră supremă, mizeria noastră de neînchipuit. A cunoscut frământarea aşteptării, speranţele dezamăgite, cererile zadarnice de ajutor. A ştiut, de asemenea, cât de credincioasă a rămas România cea torturată, în ciuda unui nenoroc covârşitor. Am fost printre aceia care au văzut pe d. de Saint-Aulaire la lucru. Am fost din aceia pe care glasul şi strângerea-i de mână i-a îmbărbătat...”, îşi amintea Regina Maria.

„În tot cursul carierei sale, contele de Saint-Aulaire a ţinut un jurnal, scris cu erudiţie şi talent, plin de evocări pitoreşti despre vremuri astăzi cu totul apuse. Acestor însemnări Saint-Aulaire le-a adaugat fragmente din rapoartele sale oficiale, spre a constitui în cele din urmă volumul de memorii publicat de el la adânci bătrâneţi, cu puţin înainte de moarte. Sentimentele de ataşament fierbinte ale lui Saint-Aulaire pentru ţara noastră surprind şi astăzi. Nu credem ca numeroşii străini ce au trecut sau au trăit pe meleagurile noastre să-şi fi exprimat aceste sentimente mai intens decât membrii Misiunii Franceze, care, între 1916 şi 1918, au împărtăşit la Iaşi durerile şi speranţele poporului roman”, scrie Mihai Dim. Sturdza.

„A împărţit, ca un adevărat prieten, speranţele, neliniştile, lipsurile inerente zilelor de pribegie a căror pecetie arzătoare a fost păstrată în inimile noastre. D. de Saint-Aulaire ne-a dovedit că era adevăratul prieten în vremurile de reştrişte”, afirma Regina Maria

 

 

“Eminescu sau despre absolut”


„Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru trăsnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă”, afirmă autoarea volumului, Rosa Del Conte.

Cartea Rosei Del Conte e preţioasă pentru multe alte motive. Pentru întâia oară opera poetică a lui Eminescu este analizată şi interpretată în întregimea ei, adică ţinând seama de toate variantele, fragmentele şi ciornele care au fost tipărite în ediţia magistrală a lui Perpessicius.

Poeziile postume, ciornele, variantele şi subvariantele - toate cuprind fragmente de o neaşteptată frumuseţe. Pentru prima dată o exegeză a poeziei eminesciene ţine seama de ele, de, “îngropatele risipe” - cum numea Eminescu relicvele marilor civilizaţii dispărute.

Rosa Del Conte (1907–2011) este un nume cu rezonanțe aproape simbolice în eminescologie. Vestita profesoară universitară din Roma a fost unul dintre cercetătorii, traducătorii și promotorii cei mai însemnați ai operei lui Eminescu în străinătate. Între 1942 și 1948 a fost lector de limba italiană în București și Cluj (unde l-a cunoscut pe Lucian Blaga), pentru ca apoi să predea limba română în Italia, mai întâi la Universitatea Catolică din Milano, apoi (din 1956) la Universitatea „La Sapienza“ din Roma, titularizându-se ca profesor în anul 1967. A publicat numeroase studii despre literatura română și a transpus în limba italiană versurile marilor noștri poeți: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu și, mai cu seamă, Mihai Eminescu, căruia i s-a dedicat în epoca de maturitate a carierei sale. Masiva și excelent documentata monografie Mihai Eminescu o dell’Assoluto (1961) marchează unul dintre acele momente privilegiate când un savant din afara culturii noastre pătrunde în intimul ei cel mai profund, redându-ni-l nouă înșine în coordonatele universalității. Abia după căderea Cortinei de Fier românii au putut să-și manifeste cu adevărat gratitudinea, conferindu-i cercetătoarei italiene titlul de Doctor Honoris Causa al Universităților din București, Cluj și Iași. A devenit membru de onoare al Academiei Române în 1994.

„Studiul publicat în 1963 de Rosa Del Conte are nu numai meritele incontestabile ce revin exegezelor riguroase şi solid întemeiate în bibliografia de specialitate, ci şi pe acela de a propune şi argumenta un punct de vedere original, apărat cu erudiţie şi strălucire. E vorba de cea mai importantă cercetare străină dedicată lui Eminescu şi una din operele de rezistenţă despre poezia, proza şi cultura eminesciană, de aşezat alături de marile exegeze româneşti asupra subiectului”, aprecia Marian Papahagi, autorul traducerii romanului, care cuprinde şi un Cuvânt înainte al autoarei pentru ediţia română.

 

 

“Lettere/Scrisori” 


Volumul reprezintă prima versiune românească a scrisorilor lui Machiavelli. “Este vorba de 87 de scrisori, adică, după ştirea mea, corpusul complet existent la această dată al acelor scrisori care, în vremea lui, s-ar fi numit familiares, adică scrisori particulare – chiar şi atunci când sunt adresate unor persoane oficiale. [...] Unii dintre nenumăraţii cercetători care s-au dedicat studiului acestui mare personaj, recunoscut drept părinte incontestabil al teoriei politice moderne, şi care s-au aplecat, desigur, şi asupra acestor scrisori, le-au considerat cel mai frumos epistolar al Renaşterii. Nu ştiu dacă un asemenea calificativ, chiar adevărat fiind, ar fi relevant. Relevant este însă, cu siguranţă, că acest epistolar oferă o imagine extrem de vie a lumii din vremea secretarului florentin, atât la nivelul marii politici, cât şi la nivelul vieţii cotidiene, şi încă şi mai mult o imagine deplină asupra omului care era Machiavelli”, notează Smaranda Bratu Elian.

Aceste scrisori ni-l prezintă în mijlocul prietenilor săi, atent la plăcerile unora, la necazurile altora, bucurându-se şi plin de umor. 

“Pe urmă ies la drum şi mă mut la han; vorbesc cu cei ce trec pe-acolo, îi intreb de noutăţile de la ei din sat şi aflu tot soiul de lucruri, observ diferite apucături şi tot felul de ciudăţenii omeneşti. Între timp se face ora mesei, când eu şi ai mei mâncăm bucatele pe care sărmana mea gospodarie şi minuscula-mi avere ni le îngăduie. După ce am mâncat, mă întorc la han: acolo mă vad cu hangiul şi de obicei şi cu un măcelar, un morar şi doi cărămidari. Cu ăştia stau şi mă tâmpesc jucând toata ziua şeptic şi table, unde se iscă nenumărate gâlcevi şi, la supărare, nesfârşite înjurături; şi de cele mai multe ori bătălia se dă pe o para, dar asta nu înseamnă că răcnetele nu ni se aud până la San Casciano. Astfel, înconjurat cum stau de păduchii ăştia, mă căznesc să nu-mi mucegăiască creierul, şi-mi vărs focul pe ticăloasa asta de soartă, şi sunt mulţumit că mă calcă astfel în picioare ca să văd până unde merge cu neruşinarea.

Însă când se lasă seara, mă întorc acasă şi intru în odaia mea de lucru; iar când ajung la uşa mă lepăd de hainele obişnuite de peste zi, pline de noroi şi de tină, şi-mi pun veşminte regeşti şi de curte; şi îmbrăcat astfel cum se cuvine, îmi fac intrarea sub bolţile antice, în alaiul marilor oameni din vechime, unde, primit fiind de ei cu iubire, mă hrănesc cu acele bucate, singurele cu adevărat ale mele şi pentru care, doar, am fost născut; acolo nu mă sfiesc să vorbesc cu ei şi să-i iscodesc cu privire la raţiunea faptelor lor; iar ei, omenoşi cum sunt, îmi răspund; şi timp de patru ceasuri nu ştiu ce-i aceea plictiseala, uit de orice supărare, nu mă sperie sărăcia, nu mă înspăimântă moartea: mă mut cu totul în lumea lor”.

 

 

 “Cosmologia voioasă - Incursiuni în chimia conştiinţei” 


Cosmologia voioasă este o explorare a intuiţiilor pe care drogurile ce provoacă modificări ale conştiinţei, precum LSD, mescalina şi psilocybina, le pot facilita „în clipa când sunt însoţite de o reflecţie filosofică susţinută, în cazul cuiva care nu se află în căutare de “senzaţii tari”, ci de “înţelegere”.

Depăşind nivelul unei simple descrieri de experienţe, cartea lui Alan Watts, publicată la Editura Herald, este un jurnal captivant ce porneşte de la experimente personale şi ajunge până la meditaţii profunde cu privire la nesfârşitele dileme referitoare la natura existenţei şi la simţirea sacrului.

Alan Watts s-a născut în Londra, în anul 1915. Devine fascinat de Orient şi începe să publice în Journal of the London Buddhist Lodge înainte de a scrie prima sa carte. Se mută la New York în 1938 şi apoi la Chicago, unde va fi preot anglican timp de şase ani, înainte de a fi exclus din rândurile preoţimii. Se stabileşte apoi la San Francisco, unde va preda la Academy of Asian Studies. Este influenţat în concepţiile sale de D.T. Suzuki şi Christmas Humpreys. Ulterior, îi va cunoaşte pe Joseph Campbell şi pe compozitorul John Cage. 

Alan Watts a fost profund ataşat de filosofiile indiene (în special Vedanta şi budismul), precum şi de gândirea taoistă. Scrierile lui vorbesc în special despre budismul zen. Devenit decan al Academy of Asian Studies din San Francisco, ţine regulat conferinţe şi are frecvent emisiuni la radio. În anii următori, face numeroase călătorii în Japonia şi Europa, unde susţine conferinţe la cele mai importante universităţi. Cu această ocazie se întâlneşte cu psihanalistul C.G. Jung. În anii 1970, Alan Watts devine cel mai renumit interpret al gândirii orientale în Occident, atât prin cărţile sale, cât şi prin numeroasele sale emisiuni  de radio şi televiziune. Moare în 1973 lăsând în urmă o operă vastă.

Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.29