România a găsit o soluție remarcabilă pentru criza politică: a lăsat-o nerezolvată suficient de mult încât să înceapă să semene cu normalitatea.
Avem un Guvern demis de aproape patru luni, instituții strategice conduse interimar și o clasă politică perfect capabilă să împartă puterea, dar incapabilă să construiască una.
Interimatul, în România, nu mai este perioada dintre două soluții. A devenit soluția.
Ilie Bolojan conduce în continuare un Guvern demis, cu atribuții constituțional limitate. La Palatul Victoria însă sunt în continuare dosarele grele, programul SAFE și miliardele aferente. Demis, dar foarte ocupat. Limitat, dar instalat în centrul unei puteri care nu poate dispărea doar pentru că partidele nu reușesc să producă alta.
Am putea pune asta pe seama obrazului deja gros al unui stat care a învățat să trăiască foarte confortabil în excepție.
Numai că provizoratul nu rămâne la Palatul Victoria. Traversează Bucureștiul și se așază la masa la care România decide cum se apără: CSAT.
Și aici gluma se termină puțin.
Pentru că la masa aia se discută războiul de la graniță, apărarea, serviciile de informații, spionajul, atacurile cibernetice și amenințările hibride. Adică siguranța statului, nu confortul partidelor.
Ia uitați-vă însă la masă:
Președintele — titular. Bolojan — premier al unui Guvern demis și vicepreședinte al CSAT cât timp exercită funcția, zice legea. Miniștrii din Consiliu — pe scaune, chiar dacă Guvernul este demis. Gabriel Vlase — director titular al SIE. Șeful Statului Major al Apărării — în funcție, cu paranteza deloc decorativă a unui dosar DNA. La SRI, Răzvan Ionescu - interimar din 2023, prezent si el.
Legea 415/2002 a prevăzut mecanisme tocmai pentru ca securitatea națională să nu intre în concediu atunci când politica intră în criză. A prevăzut avaria. N-a prevăzut că politicienilor o să le placă atât de mult încât vor ajunge să locuiască în ea.
După aproape patru luni nu mai vorbim doar despre un răgaz constituțional. Vorbim despre nota de plată a unei clase politice care nu reușește să producă majoritatea necesară pentru a pune în locul unui Guvern demis altul cu puteri depline.
Și aici situația capătă o ironie aproape indecentă.
Într-o țară cu un matematician la Cotroceni, politicienii au rămas repetenți la aritmetica majorităților.
La împărțire, în schimb, sunt olimpici. Ministere, agenții, comisii, funcții, influență, sinecuri — aici calculele ies până la ultima zecimală. Când trebuie însă adunate suficiente voturi pentru un Guvern și pentru scoaterea statului din provizorat, se termină brusc matematica.
Iar când partidele termină de numărat și tot nu le iese Guvernul, toate privirile fug convenabil spre Cotroceni.
Numai că președintele poate doar desemna un candidat. Poate încerca să construiască o soluție. Poate chema partidele până se tocește covorul de la Cotroceni.
Nu poate vota în locul Parlamentului.
Și nici n-ar trebui.
Tocmai asta îi nedumerește pe unii după mai bine de douăzeci de ani în care ne-am obișnuit ca elasticitatea Constituției să depindă și de forța celui care trăgea de ea.
Deocamdată, Nicușor Dan nu pare dispus să inventeze atribuții prezidențiale doar pentru a acoperi impotența politică a partidelor.
Pentru că adevărata neputință este în Parlament. Acolo există voturi pentru aproape orice combinație și niciodată suficiente pentru asumarea uneia.
Așa arată România pe flancul estic al NATO. Dar nu vă îngrijorați, pentru că Parlamentul lucrează.
AUR a identificat între timp una dintre marile vulnerabilități ale statului român: nu pupăm suficient drapelul.
E splendidă ordinea priorităților.
Guvern cu puteri depline — complicat. Servicii cu conduceri definitive — mai vedem. Majoritate — nu ies numerele.
Ne trebuie, obligatoriu, pupici pe steag
Patriotismul ăsta demonstrativ, împins cu voluptate de un partid care și-a făcut din radicalizare combustibil politic, are ceva delicios de absurd: dacă nu ești în stare să repari statul, măcar îl pupi.
Și, dacă tot am deschis această școală legislativă de afecțiune instituțională, să mergem până la capăt.
După pupatul drapelului putem introduce îmbrățișarea Constituției, mângâierea bugetului și pupicul de noapte bună pentru deficit. Ia să vedem, poate funcționează.
Sau dacă strângem Constituția suficient de tare la piept, produce singură o majoritate. Ce tare ar fi!
Până atunci, România rămâne exact unde au lăsat-o politicienii: pe avarii.
Nu suntem în stare să guvernăm țara, dar vrem să-i reglementăm iubirea.
La matematică, repetenți. Toți!
La pupături, patrioți. Hoți!
