Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran, cei trei scriitori români universalizaţi în secolul trecut, au făcut în tinereţea lor gazetărie culturală. Mircea Eliade a fost chiar ziarist profesionist. Angajat la vârsta de 20 de ani redactor la „Cuvântul”, Eliade a publicat reportaje, a luat interviuri, a scris articole cu tematică foarte variată, ajungând, în unul dintre ele, să intervină pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale deţinuţilor comunişti de la închisoarea Doftana.
Cioran a debutat tot la vârsta de 20 de ani, în 1931, în „Mişcarea”, şi a colaborat până în 1937, când s-a stabilit la Paris, la „Gândirea”, „Vremea”, Discobolul”, „Abecedar”, „Rampa”, „Acţiunea” şi, bineînţeles, la „Cuvântul”. A publicat chiar reportaje din Germania, în 1933, în care se insinuează adesea o adiere metafizică, precum în foiletonul Melancolii bavareze.
Şi ceilalţi intelectuali reprezentativi ai generaţiei interbelice au făcut gazetărie sau publicistică, în frunte cu „impresarul” acesteia, Petru Comarnescu, care a scris nespus de mult în majoritatea cotidienelor şi săptămânalelor interbelice.
Petre Tuţea a debutat în „Chemarea Tinerimei Române”, un bisăptămânal clujean de obedienţă naţional-ţărănistă, ceva mai târziu, în 1929, la vârsta de 27 de ani, iar Constantin Noica a început să publice în presă încă din adolescenţă. Gazetar profesionist a fost şi Mircea Vulcănescu, subiectele abordate de el fiind foarte variate. A publicat regulat articole de politică externă, comentarii de politică economică, dar şi financiară (specialitatea sa). De asemenea, Vulcănescu a fost redactor la „Cuvântul”.
În anii ’80 ai secolului trecut, un intelectual francez, Jean-Marie Domenach, director al revistei „Esprit”, stabilea o legătură între „penseurs et journalistes”, arătând că eseiştii sunt nişte autori aflaţi la intersecţia filosofiei cu gazetăria. Se poate spune că toţi cei pomeniţi mai sus au ilustrat în presa interbelică legătura dintre reflecţie şi ziaristică. Legătură pe care, potrivit lui Mircea Eliade, a promovat-o în Spania generaţia anului 1898, în frunte cu Miguel de Unamuno; legătură subtilă pe care a intuit-o pe cont propriu, cel dintâi la noi, N. Iorga. Însă tinerii intelectuali interbelici n-au fost numai eseişti, ci şi publicişti sau de-a dreptul gazetari. În acest sens, exemplul lui Nae Ionescu a fost pentru ei decisiv. De altfel, în marea lor parte au fost redactori sau colaboratori permanenţi la „Cuvântul”. Mihail Sebastian era cel mai tânăr redactor angajat de Nae Ionescu; nu împlinise 20 de ani când a intrat în redacţie.
Pe 16 decembrie 1940, după ce presa din România nu mai era – dacă se poate spune astfel – decât parţial liberă, Mircea Vulcănescu a susţinut la „Academia liberă de ziaristică” o conferinţă intitulată Pregătirea profesionistă a ziaristului. Textul ei a fost revelat de Marin Diaconu în 1991. Numai un gazetar cu experienţă şi vastă cultură ca Vulcănescu putea să trateze impecabil acest subiect, consacrându-i o analiză „fenomenologică”.
Analiza lui Vulcănescu, aplicată presei, este încă perfect valabilă, întrucât ziarul este o formă fixă, ca sonetul. Potrivit lui Mircea Vulcănescu, ziarul, definit „uzină de ştiri”, se află „undeva între carte şi afiş”. Ziarul este o „întreprindere de informaţie şi propagandă”, cea dintâi misiune a sa fiind „să satisfacă în om dorinţa de a şti”. Vulcănescu nu neglijează rolul comanditarului, al celui care finanţează ziarul. Acesta poate fi, totodată, directorul efectiv al gazetei. Spaţiul nu îngăduie să reproducem portretul directorului de ziar schiţat de Vulcănescu. Îi cităm doar începutul: „Directorul unui ziar e şef de întreprindere. (...) Rolul lui e situat între acela al unui fabricant, al unui ministru plenipotenţiar şi al unui general de corp de armată (sau de altă mare unitate)”. Directorul de ziar trebuie să fie abil, să navigheze cu prudenţă printre interese şi pasiuni, să aibă „arta de-a alege între imponderabile”, specifică „virtuţilor inteligenţei practice”. „Un astfel de director de ziar – adaugă Vulcănescu – au avut românii din generaţia mea în fiinţa profesorului Nae Ionescu.” Cât despre profesiunea de ziarist, aceasta înseamnă „mare putere, dar şi groaznică ispită”.
Între cele două războaie a existat un săptămânal, „Vremea”, la care au colaborat toţi scriitorii şi intelectualii pe care îi menţionam la început şi încă mulţi alţii (Petru Manoliu, Haig Acterian, Arşavir Acterian), ca şi oameni cu vederi de stânga. „Vremea” a fost o tribună de idei şi o publicaţie-etalon. În paginile sale a fost publicat, între altele, un eseu al lui Eugen Ionescu despre Van Gogh, subintitulat „Un nebun care putea deveni sfânt”, prefigurând interesul ulterior al dramaturgului pentru mistică.
„Vremea” a apărut fără întrerupere între anii 1928 şi 1938 la Bucureşti, editată de fraţii Vladimir şi C. A. Donescu (1906-1990). A reapărut pentru scurtă vreme în 1940 şi apoi între 1942 şi 1944. La „Vremea” puteau publica oameni cu orice fel de convingeri politice. Singura condiţie era ca textele lor să nu ofenseze sub nicio formă credinţa creştină, valorile şi simbolurile ei.
În 1932, Mircea Eliade trimitea din India corespondenţe care apăreau în „Vremea”, iar un an-doi mai târziu făcea acelaşi lucru, din Germania, unde avea o bursă, Emil Cioran, textele sale trimise de acolo, aşa cum spuneam mai sus, fiind o contopire de reportaj şi lirism metafizic. În 1930, Petru Comarnescu tipărise în revistă un Reportaj din deşertul Californiei. Reportaje interne, din ţară, semna în „Vremea” Geo Bogza, Blaga imprima fragmente din cărţile sale de filosofie... Îi găsim în „Vremea” atât pe Al. Sahia, cât şi pe Dan Botta, G. Călinescu, E. Lovinescu (răspunzând la interviu), pe ceilalţi critici literari importanţi ai momentului, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Octav Şuluţiu... În toamna anului 1940 apare în „Vremea” unul dintre ultimele articole scrise în româneşte de Emil Cioran – o corespondenţă din Paris despre Cartierul Latin.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
