Vineri seara consiliul NATO se reunise de urgenţă pentru a interveni militar în Libia. La ora 20, ora Bucureştiului, preşedintele Obama urma să facă o declaraţie în acest sens. Mai precis, urmau să instituie o zonă de excludere aeriană deasupra ţării pentru a-l împiedica pe Moamer el Gaddafi să-şi mai ucidă proprii cetăţeni folosind nu doar tancurile, ci şi aviaţia. Anterior, dictatorul libian ameninţase că, dacă intervine NATO, va ataca traficul civil aerian şi naval din Mediterană. Cu alte cuvinte, un avion de linie decolat de la Bucureşti cu destinaţie La Valetta sau Tel Aviv ar fi devenit o ţintă legitimă pentru Gaddafi.
Intervenţia NATO în Libia era de mult necesară. De altfel, Occidentul a fost luat prin surprindere de toate mişcările din lumea arabă, din Nordul Africii şi până în Orientul Mijlociu. Pornite teoretic pe reţelele de socializare Facebook şi Twitter - deşi acolo lumea nu are computere! - milioane şi milioane de tineri au ieşit pe stradă, din Tunisia în Egipt şi din Bahrain în Libia. Aceste mişcări nu au lideri declaraţi. De aceea, în spatele lor se presupune că se află lideri religioşi, moscheea având şi calculator şi acces la internet. De aici şi temerea Statelor Unite ca asistăm la o mişcare pusă la punct de fundamentaliştii islamici, acolo unde Al Qaeda are un rol principal.
Intervenţia occidentală se face după ce mii de oameni au fost asasinaţi de Gaddafi. Dacă se mai aştepta puţin, practic în Libia nu ar mai fi existat nici o dizidenţă. Preţul petrolului a crescut mult peste 100 USD barilul, lovind în modesta creştere economică mondială.
Poate că intervenţia s-a făcut atât de târziu fiindcă Gaddafi avea relaţii preferenţiale cu lideri ca Berlusconi sau Sarkozy. De altfel, informaţia făcută publică de dictatorul libian, conform căreia ar fi finanţat campania electorală a preşedintelui Franţei ar putea fi adevarată. Sarkozy nu are reputaţia unui lider care să spună Nu banilor. De aici poate şi enervarea lui Sarkozy în discuţia cu preşedintele Băsescu, liderul francez dorind să-l atace imediat pe Gaddafi. Atunci Traian Băsescu a fost, în sfârşit, echilibrat: în Libia trebuia intervenit, dar nu în orice condiţii. Pentru a ataca Libia a fost nevoie şi de acordul ONU şi al Ligii Arabe. În privinţa europenilor, reticenţa de a stabiliza situaţia e de înţeles: Gaddafi personal are afaceri importante cu companii şi politicieni din Italia, Franţa, Belgia şi chiar Germania şi Marea Britanie. În schimb, America suferă probabil de complexul irakian. Decizia de invadare a Irakului în 2003 pentru a-l îndepărta pe Saddam Hussein a rezolvat o problemă şi a creat alte o sută. În procesul de eliberare şi democratizare a ţării au pierit milioane de oameni, situaţia e instabilă şi neclară şi astăzi, iar coaliţia occidentală participantă la operaţiuni a avut peste 40000 de mii de militari morţi şi răniţi.
Mai rău decât Gaddafi în Libia poate fi un singur lucru: haosul. Locul unde-şi va găsi cuib şi se va dezvolta monstruos de repede fundamentalismul islamic. Pentru Europa, pericolul ca sudul Mediteranei să devină fundamentalist este un scenariu mai îngrozitor decât un cutremur de pământ, chiar şi de 9 grade pe scara Richter.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
