EXCLUSIV  Petromidia, 40 de ani. Alexandru Nicolcioiu: Povestea celor care au ridicat rafinăria

Dana Lascu / 04 sep 2019 / 12:52 Salveaza PDF Comentarii

Așa cum anunțam, anul acesta Petromidia împlinește 40 de ani de producție. Ocazie cu care vă prezentăm file de istorie trăite de oamenii a căror viață e legată indisolubil de uriașa rafinărie de la Malul Mării. Astăzi, facem o incursiune în colecția de amintiri cu Alexandru Nicolcioiu, omul-cheie din Rafinărie, care se poate lăuda că trăit alături de Petromidia din clipa în care aceasta era doar o idee, cu o decadă înainte ca prima instalație să pornească. Pentru întreaga sa carieră, Alexandru Nicolcioiu va primi mâine titlul de „Cetățean de Onoare” al orașului Năvodari. Un interviu în EXCLUSIVITATE DC News.

Dacă ar fi să împărțim, din considerente literare, anii de existență ai Petromidiei, am putea spune că aceasta a trecut prin trei perioade: una Romantică, una Neagră și una de Reinventare. Perioada Romantică începe la sfârșitul anilor '60, când pe limba de pământ care despărțea Lacul de la Năvodari și țărmul Mării Negre, cât vedeai cu ochii, găseai doar stuf răsărit din pământul mlăștinos amestecat cu nisip. Unde astăzi vedem Rafinăria Petromidia și, chiar lângă gardul ei, hoteluri cu multe stele și cartiere de vile și blocuri semețe, pe atunci, pe kilometri întregi de pământ, numai briza mării mișca buruienile crescute în voie și doar pescărușii, și ei rari, deranjau pustietatea cu țipetele lor stridente.

Amintiri din Perioada Romantică

Alexandru Nicolcioiu era un entuziast elev de liceu când a auzit prima dată că pe Litoral va fi construită un mare combinat petrochimic. Nu se știa exact unde va fi ridicat, dar se știa că va fi și, cum era obiceiul pe atunci, ca tinerii să se întoarcă acasă după facultate, s-a gândit că pentru el rafinăria ar putea fi o oportunitate.

„Despre construcția unei rafinării în județul Constanța știam încă din 1968, când eram în liceu, în clasa a X-a. A venit un grup de profesori de la Institutul de Petrol, Gaze și Geologie din București care normal, promova facultatea respectivă, și atunci ne-au explicat ce înseamnă prelucrarea țițeiului. Eu, fiind dobrogean, m-am bazat pe informația aceea. Gândul meu a fost să rămân în Constanța, că eram învățați să ne întoarcem fiecare acolo unde eram născuți, prin repartiție. De asta m-am axat pe profesia în petrochimie, chimie, matematică, fizică. De atunci m-am gândit să dau la această facultate. În 1970 am devenit student la Universitatea de Petrol, Gaze și Geologie din București, Facultatea de tehnologia și chimizarea țițeiului", povestește, cu nostalgie în priviri, inginerul care avea să conducă, mai târziu, zeci de ani destinele Petromidiei.

Cum a fost ales locul rafinăriei

Ani la rând, însă, nu s-a știut exact unde se va ridica falnica rafinărie. „A avut propuse vreo 37 de amplasamente, până când s-a decis ultimul. Au fost propuse amplasamente la Cernavodă, la Cumpăna, la Valul lui Traian, la Năvodari în spatele fostului Combinat chimic USAS – Uzina de sulfați și acizi sulfuri Năvodari. Multe locuri..." își amintește Alexandru Nicolcioiu.

Dar, rând pe rând, la fiecare din posibilele amplasamente se renunța, din motive care primau pe vremea când fostul dictator Nicolae Ceaușescu cârmuia țara. „S-a văzut că în spatele combinatului chimic de la Năvodari era teren agricol, era și perioada în care porumbul arăta foarte bine", spune interlocutorul meu, amintind de obsesia dictatorului cu „producția la hectar". Până la urmă, ca să aleagă locul pentru Petromidia, reprezentanți ai conducerii comuniste au survolat Litoralul.

„Președintele României de atunci i-a întrebat pe specialiști dacă poate fi aplasat combinatul în mlaștina care se afla lângă Năvodari, între lac și mare. S-au făcut calcule tehnice, s-au făcut calcule tehnologice și în final s-a stabilit ca amplasamentul final al acestui combinat petrochimic să fie aici, în această zonă. Drept pentru care, în noiembrie 1975 s-a dat Decretul 363, care a stabilit să se înceapă investiția la Combinatul Petrochimic Midia-Năvodari", își amintește Nicolcioiu.

Și, la distanță fix de-o răsfulare, punctează cu mândrie: „În concluzie, sunt petrolist la Combinatul Petrochimic Năvodari" - cu sufletul, evident – „încă din clasa a X-a, din 1968. Când Petromidia era doar o idee și cu mai bine de 10 ani înainte ca ea să pornească efectiv".

Anii în care a învățat ce înseamnă o rafinărie

După ce și-a terminat studiile la București, s-a ținut scai de visul pe care și-l făcuse în liceu. „În 1975, am avut repartiție la Combinatul Petrochimic Năvodari cum se numea atunci, dar primii doi ani și jumătate am mers să facem pregătirea într-o rafinărie care funcționa în acea perioadă, adică între 1975 – 1978, la rafinăria din Pitești".

O experiență despre care spune că l-a ajutat, pentru că ieșit fiind de pe băncile școlii nu știa cum se lucrează cu oamenii.
„Încă din prima zi de stagiatură, cei de acolo fiind în pornire cu noile instalații mi-au dat funcția de șef de formație la schimb. M-a ajutat foarte mult acea perioadă de doi ani și jumătate pentru că am reușit să învăț cum se conduce, cum se lucrează cu oamenii, pentru că aveam 20 de muncitori în subordine, lucrând la schimb. Am învățat cum se conduce un proces tehnologic, am învățat și ce faci în situații critice, care pot să apară oricând, și practic pot să spun că după stagiatură eram cât de cât cunoscător al modului în care se pornește și se operează o rafinărie", adaugă interlocutorul meu.

Prima legitimație

Pentru prima dată a pus piciorul ca angajat, în Combinatul Petrochimic de la Năvodari, pe 1 aprilie 1978. Deși construcția Combinatului începuse de 3 ani deja, nu era mare lucru terminat, iar angajați erau puțini. „Pe platformă, în 1978, erau mai mulți constructori care lucrau la ridicarea instalațiilor, decât rafinori. Pe legitimația mea, emisă la 1 aprilie 1978, scria că sunt salariatul cu numărul 361. Astăzi, din cei cu vechime de peste 40 de ani, mai suntem cred că 55, răspândiți pe toată platforma Midia", povestește el, din nou, cu nostalgie.

Pentru că mlăștinoasa limbă de pământ dintre lac și țărm era prea mică pentru un asemenea combinat, zeci de hectare de pământ au fost smulse din Mare. Iar viața, în anii aceia de pionierat, era una clasică de șantier: vara te coceai la soare și fierbeai în suc propriu în barăcile din plăci de fier găurite pe alocuri, iar iarnă, apa de mare pulverizată de vânt îți creștea țurțuri pe sprâncene, mustăți și pe haine.

În 1978, începuse construcția la parcurile de rezervoare, începuse construcția la conductele de legătură între Midia și actualul Oil Terminal, iar la instalația DA, care s-a pornit după aceea, la 29 iunie 1979, în aprilie 78 începea montajul cuptoarelor, al instalației. În rest, totul era nisip, se făceau consolidările de teren, se recuperaseră cele 37 de hectare de teren din mare și începuse construcția fundațiilor în zona instalațiilor cocsare, DGRS și sfere, instalații care sunt amplasate în fostul teritoriu al Mării Negre. Nu aveam pavilioane administrative, toată lumea stătea în barăci, în zona în care astăzi este instalația MTB, acolo era organizarea de șantier".

Rafinăria, verificată cu locomotivele

Dar, încet-încet, și cu multă inventivitate, instalațiile viitoarei Rafinării s-au ridicat semețe. Cu câteva luni înainte ca prima instalație să fie pornită, aceasta trebuia și verificată, logic.

„Aveam nevoie de abur, iar CET Midia nu era pregătită să ne livreze aburul tehnologic. Drept pentru care s-au adus 14 locomotive, care au fost garate pe calea ferată de lângă CET Midia. Funcționau cu cărbune și produceau abur, iar acesta era captat, băgat pe conducte și l-am folosit ca să facem primele operațiuni pregătitoare pentru pornirea instalație, în primăvara anului 1979. Procesul s-a numit uscarea torcretului la cele două cuptoare a instalației DA", detaliază Alexandru Nicolcioiu.

Rând pe rând, s-au făcut toate probele hidraulice, s-au atestat toate echipamentele și utilijale la ISCIR, fără de care nu se putea începe introducerea materiei prime și producția. Iar acesta era un moment care nu putea fi amânat, pentru că – cei peste 45 de ani poate-și mai amintesc – pe vremea aceea „conducătorul iubit" avea o singură ambiție: să acopere datoria țării, așa că industria trebuia să duduie.

„Țițeiul se primea de la compania din Constanța, CHIMPEX se numea, astăzi este Oli Terminal. Se pompa prin conducte țițeiul și prima zi în care efectiv s-a pornit instalația de distilarea atmosferică a fost 29 iunie 1979, când împreună cu colegii de atunci – o parte lucrează și astăzi pe platformă – am adus la parametrii, instalația. Atunci eram echivalentul șefului de instalație de astăzi, dar pe atunci funcția se numea șef de atelier. Și pentru că aveam experiența celor doi ani și jumătate de la Pitești, am făcut parte și din echipa de coordonare și pornire a acestei instalații. Sigur, și cu oameni care aveau mai multă experiență și vechime decât mine. Și, de asemenea, cu petroliști din alte rafinării care funcționau atunci, de la Borzești, de la Pitești, de la Brazi, erau cei din suportul tehnic", rememorează Nicolcioiu istoricul eveniment.

Victoria trăită la 25 de ani

Era un moment al trimfului și-al victoriei și, deși perioada pentru România, la general, e, cum spun unii, „de tristă amintire", la Petromidia lucrurile s-au „simțit" altfel. Deși obligați să se țină de „program" și să respecte la virgulă termenele de execuție, rafinorii aveau succes după succes. Iar în lumea lor, fiecare victorie e ceva real, palpabil.

„Aveam 25 de ani și ceva, și la vârsta aia nu simțean nicio presiune, cum n-o simt nici acum! Este o meserie foarte frumoasă și eram foarte bucuroși că am început, că am pornit. Ne-am bucurat când a ieșit prima cantitate de benzină din instalație, când a ieșit prima cantitate de motorină, prima cantitate de păcură. Toată lumea era mulțumită, pentru că a fost un succes deplin al salariaților din acea perioadă pe această platformă. A tututor, nu doar a celor din secția respectivă. A fost meritul întregului colectiv", dă dovadă de multă modestie Alexandru Nicolcioiu.

Rafinăria pornită instalație, după instalație

Respectarea „planului de lucru" era ceva sfânt, iar instalațiile au pornit – ca un ceas elvețian – una după alta.

„Era foarte important, pentru că noi aveam un program intensiv de a pune în funcțiune aceste instalații, de la instalația de distilare atmosferică, care era prima pe fluxul tehnologic, până la pornirea celorlalte instalații din Rafinărie, plus instalațiile de petrochimie. Eram definiți în acea perioadă ca 23 de istalații pe toată platforma. În '79 s-a pornit instalația DA, în anii 1981-1982 s-au pornit instalațiile de reformare catalitică și platforma de aromate, în 1984 s-a pornit instalația de cracare catalitică, în 1985 s-au pornit instalația de cocsare întârziată, instalația de paraxilen, iar în partea de petrochimie s-a pornit instalația de dimetiltereftalat – materie primă pentru industria de fire și fibre sintetice. În anii 87-88 și 89 s-au pornit instalațiile de piroliză, polietilenă, polipropilenă și instalația de oxid de etilenă", recită, fără ezitare, Alexandru Nicolcioiu, parcă răsfoind în minte paginile din manualul de istorie al Petromidiei.

În 10 ani s-au pornit, practic, toate instalațiile, fiecare fiind pusă în funcțiune când era terminată. Nu era grabă și se mersese pe o idee mai bună: ca Petromidia a produs, practic, din clipa în care a fost finalizată prima instalație, nu să se aștepte terminarea întregii construcții.

„România având în acea perioadă mai multe rafinării, produsele pe care le obțineam în Midia nefiind finalizate, acel produs pleca la alte rafinării ca semifabricat, la Pitești, la Brazi, la Onești sau la export. Toată industria de prelucrare din România era gândită care o mare rafinărie națională, din care făceau parte 10 rafinării. Sigur, fiecare rafinărie la rândul ei era persoană juridică, separată, dar făcea parte dintr-un sistem integrat al unei rafinării mari care prelucra 32 de milioane de tone de țiței pe an, compusă din rafinării amplasate în zona Constanța, Ploiești, Pitești, Onești, Brașov", descrie interlocutorul meu peisajul de ansamblu.

Rafinorii, o familie mai aparte

Deși noul Combinat Petrochimic de la Năvodari, ultimul construit din România, era cel mai modern, celelalte rafinării nu se simțeau „amenințate" de fratele mai tânăr. Și nici între rafinori nu exista motiv de invidie. „Aveam chiar o colaborare foarte strânsă cu ceilalți. În România, facultatea pe care am terminat-o eu avea pe an doar 45 de studenți români și încă 45 studenți străini. Deci ne cunoșteam foarte bine, colaboram foarte bine. Practic, fiecare își alegea prin repartiție un loc de muncă, dar ne-am ajutat întotdeauna unii pe alții. (...) Fiind foarte puțini ca număr, ca petroliști, eram practic ca o familie", subliniază Alexandru Nicolcioiu.

Colegi de facultate a avut din multe țări din lume. Pe vremea aceea, și încă ani buni după Revoluție, România a fost o forță în tehnologia de extracție și prelucrare a țițeiului.

„Diploma este recunoscută internațional și aveam colegi străini, din Cuba, din Vietnam, din Venezuela, din Egipt, am avut colegi și din Nigeria. În general din țările care erau mari producătoare de petrol în acea perioadă, cu care România avea contracte internațioale pentru pregătire de personal și pentru construcție de rafinării. Companiile românești construiau combinate în țările de care vorbeam", spune, cu vădită mândrie națională, fostul director general al Petromidiei.

Primii pași în democrație și zorii perioadei Negre

După Revoluție, lucrurile s-au schimbat aproape instant și, știind ce știe acum, Alexandru Nicolcioiu remarcă primele semne ale unei perioade Negre ce avea să vină. În democrația proaspăt instalată, statul nu mai putea fi supremul stăpân, iar primii ani de după Revoluție au semnat ruperea în bucăți a „marii rafinării naționale".

„După 1989, s-a trecut de la proprietatea de stat - în baza Legii 31 - s-a rupt economia în două moduri: s-au înființat regiile autonome, care erau în proprietatea statului 100%, și care erau considerate societăți strategice de interes național, și societăți comerciale. În sistemul nostru de prelucrare a țițeiului, partea de upstream s-a format în Regia Autonomă Petrom. Upstream însemnând țițeiul de la explorare, extracție, livrare, totul era Reagia Autonomă Petrom. Iar cele 10 rafinării s-au transformat în societăți comerciale, unde Fondul Proprietății de Stat (FPS, n.r.) avea 70%, și Fondul Proprietății Private (FPP, n.r.) avea 30%. Și în acea perioadă erau acele cupoane de acționar, de 25 de lei valoarea fiecăruia, pe care le-au primit cetățenii României, la diverse societăți", spune acesta.

Bani din ce în ce mai puțini pentru țiței

A urmat o perioadă în care sursele de finanțare pentru importul de petrol s-au diminuat, exporturile au scăzut și ele, contractele au căzut unul după altul. Din relațiile pe care România Socialistă le avusese cu varii țări, unele importante au picat. „Statul, încet-încet, s-a retras din finanțarea achizițiilor de țiței. Atunci, fiecare societate urma să-și creioneze principala ei strategie, pe care noi, ca societate comercială urma să o avem".

La acel moment, Alexandru Nicolcioiu ajunsese la cârma Petromidiei. Dacă în 1979, când s-a pornit prima instalație era șef de atelier, în 1984 ajunsese deja director de rafinărie, „în 1990 am trecut director general al Petromidia SA și președinte al Consiliului de administrație, și din 1990 până în 2016, pe lângă alte funcții pe care le-am avut, am fost și președinte de Consiliu de Administrație, cu o pauză de doi ani, între 1999-2000".

Revenind la primii ani de după Revoluție, un alt moment merită marcat spune el. Faptul că din zorii anilor 2000, destinul Combinatului Petrochimic Midia-Năvodari avea să-l includă și pe cel al Rafinăriei Vega, sora mai mică, dar mai „în vârstă" de la Ploiești, care anul acesta, pe 18 noiembrie, va împlini 114 ani. Lăsate să se descurce singure, într-un climat economic nou pentru români, rafinăriile românești s-au trezit curtate de investitorii străini. În sfârșit, părea că „vin americanii", cei așteptați proverbial din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Deși relativ nou deschisă, rafinăria de la Năvodari avea totuși ceva probleme.

Prima retehnologizare

„Midia, în acea perioadă, fiind o rafinărie construită de curând, a beneficiat și de anumite tehnologii moderne. (...) În 1990, au venit diverși investitori și au fost anumite propuneri de finanțare. Prin februarie 1990, împreună cu ministerul și Guvernul din acea perioadă, eram conștienți că avem nevoie de o infuzie de capital ca să putem să modernizăm instalațiile tehnologiice în punctele în care, de-a lungul vremii, am constatat că avem multe hibe", povestește Alexandru Nicolciociu.

Cu concursul Ministerului Industriilor și a Guvernului de atunci, fost director a decis să contracteze un credit de 50 de milioane de dolari ca să retehnologizeze o parte din rafinărie. Credit care a fost garantat de Banca Română de Comerț Exterior din acea perioadă, cu contragaranția Băncii Naționale, „ca să putem să avem acces la lei în vederea rambursării creditului. A avut o dobândă foarte bună acest credit, și cu acei 50 de milioane de dolari am reușit să modernizăm o parte din instalațiile rafinăriei, a cărei capacitate era de 3,5 milioane de tone pe an. Și am ajuns la faza la care, prin randamentele de produse albe pe care le aveam în acea perioadă, să devenim din punct de vedere tehnic și operațional, una dintre cele mai moderne rafinării din România".

Strategii cu adevărat pe termen lung

Investițiile s-au derulat în perioada 1991-1993, contractul de credit a fost semnat în 13 decembrie 1990 și ele au permis Petromidiei să devină, din punct de vedere tehnologic și operațional, o rafinărie modernă. „Cantitățile de țiței prelucrate în acea perioadă sigur nu erau cele din actuala perioadă. În general prelucram 2,5 milioane de tone de țiței pe an, într-un așa-zis holding din făceau parte și celelalte rafinării, care se numea RAFIROM. Statul român, în acea perioadă, ca să nu lase totuși rafinăriile fără suport, prin FPS care avea 70%, a înființat acest holding, RAFIROM. (...) S-au făcut diverse strategii în toată acea perioadă, o parte dintre ele s-au realizat, altele, nemaiavând putere financiară, au fost lăsate nefinalizate sau s-au finalizat mai târziu. Din punctul de vedere al Petromidia din acea perioadă, strategia noastră a fost să ne dezvoltăm rafinăria drept cea mai atractivă din punct de vedere operațional, să beneficiem de existența acestui amplasament, și, încet-încet, s-a demonstrat că investiția realizată în anii '91-'93 a dat roade".

Zorii perioadei Negre: prețul impus și producția redusă

În aceeași perioadă, însă, pe total, „marea rafinărie națională" și-a redus de fapt masiv producția. Nu se mai prelucrau 32 de milioane de țiței pe an, ca în anul de dinainte de Revoluție. Iar rafinăriile, din care unele și-au închis o parte din instalații, au ajuns să fie în pierdere. „Dacă la Arpechim Pitești erau două linii de prelucrare și prelucrau 7 milioane, s-a stabilit ca una din linii să fie oprită, iar în celelalte rafinării instalațiile mai vechi s-au oprit și s-au axat pe modulele care prelucrau 3,5 milioane tone de țiței. Problema cea mai importantă în acea perioadă, pentru toate rafinăriile, nu numai pentru Midia, a fost că depinzând de importurile de țiței, piața românească de produse petroliere a fost controlată în ceea ce privește prețurile, până în 1998 când s-au liberalizat, în sfârșit".

Mai precis, statul, pentru că refuza să crească prețul pentru consumatorii casnici, a ținut prețul de vânzare al benzinei și motorinei foarte scăzut. A fost un monopol care avea să coste scump rafinăriile românești, dintre care unele sunt închise și în paragină sau „conservare" acum. Prin Hotărâre de Guvern, dată de maximum două ori pe an, Guvernul stabilea prețul, iar entitățile deja private – rafinăriile – se supuneau, că nu aveau ce face.

„Practic, cumpăram țiței la cotația din piață, dar livrarea produselor pe piața românească se făcea la niște prețuri prestabilite. Sigur, influențele financiare care veneau din această modalitate de calcul le suporta fiecare rafinărie în parte. Acest lucru, plus devalorizarea dolarului care ajunsese de la 18 lei, la 9.000 de lei în 1996-1997, când noi încă rambursam creditul de 50 de milioane de dolari, au fost două efecte negative financiare majore, din care cauză situația financiară a tuturor rafinăriilor se deteriorase. Chiar dacă din punct de vedere operațional fiecare avea un profit din exploatare, influențele financiare înghițeau tot acel profit și eram pe pierdere", arată Alexandru Nicolcioiu.

Loteria privatizărilor și zorii perioadei de Reinventare

Unele rafinării au reușit să se privatizeze, altele s-au privatizat și au eșuat. „Noi, Petromidia, am avut mai multe tentative de privatizare. În acea perioadă aveam totuși anumite contracte cu Compania de Comerț Exterior, prin anii 1996 – 1997, ca să putem să asigurăm resursa de țiței. Aveam acces la niște finanțări, dar sigur că în momentul în care s-a declarat că se scoate la privatizare, atât furnizorii cât și băncile au rămas în stand – by până când se definitivează viitorul proprietar. Și una dintre cele mai negre perioade ale Combinatului Petrochimic Midia a fost perioada anilor 1999 – 2000, când în cei doi ani de zile s-au prelucrat doar 1,9 milioane tone de țiței, față de 12 milioane în 2 ani cât prelucrăm astăzi. Dar la finalul acestei perioade cumplite, în octombrie 2000 s-a semnat contractul de privatizare cu Rompetrolul, contract care a intrat în vigoare în 2001", spune Alexandru Nicolcioiu.

Perioada anilor 1999 – 2000 a fost una grea pentru angajații de la Petromidia. Pentru că vedeau că alte rafinării se închideau și toți angajații erau concediați, iar familiile lor rămâneau, practic, în stradă, cum se spune. „Totuși, au avut încredere în noi, în conducerea din acea perioadă. Ne-am dezvoltat strategii destul de coerente, pe care investitorul le-a analizat și le-a implementat. Adică din momentul în care s-a făcut vânzarea pachetului de acțiuni, în ambele cazuri, de la FSP către Rompetrol și ulterior de la Rompetrol către KazMunayGaz, noi aveam creionate strategiile de dezvoltare, iar oamenii au avut încredere că se vor și realiza".

A fost începutul perioadei de Reinventare a Petromidiei. După ce ani de zile se zbătuse singură, să rămână pe linia de plutire și să nu închidă porțile, lucrurile se schimbau treptat, dar sigur. De data asta, în doar bine.

„Sigur, perioada în care Rompetrolul a fost proprietarul, după ce cumpărase de la FSP acțiunile, a fost perioada în care noi am reușit să ne dezvoltăm. Am făcut și investiții tehnologice, și investiții de mediu. An de an a crescut cantitatea de țiței prelucrată. În 2007, Rompetrolul a vândut toate acțiunile către compania KazMunaiGaz și pot să spun că acesta a fost momentul crucial care a definitivat și a menținut trendul de dezvoltare al rafinăriei de la Midia. Compania kazahă are și resurse de țiței, a avut și are și finanțări pregătite, și s-au făcut investiții mari și multe pe platforma de la Petromidia. E vorba de investiții tehnologice, logistice, în mediu, astăzi având acces la Portul Midia, avem propriul nostru terminal. S-a construit terminal de la 9 kilometri în mare (Buoy – terminalul de descărcare nave de din largul mării, n.r.). Toate acestea ne dau o independență totală, cu acces la Portul Midia, cu acces la structura de încărcări pe cale ferată și auto, cu acces la Canalul Dunăre – Marea Neagră".

Azi, Petromidia e lider absolut

Rezultatul? Astăzi, Petromidia funcționează în condiții mai mult decât optime, „fiind principala rafinărie din România și una dintre cele mai moderne din Europa Centrală și de Est. Sigur că noi, crezând în strategiile pe care le-am creat, având și mulțumirea că au fost agreate de cel care a cumpărat, toată lumea s-a implicat ca să zic așa, cum se spunea cândva - cu „elan muncitoresc", la implementarea lor și am ajuns astăzi să avem astăzi să avem capacitatea de producție majorată de la 3,5 milioane de țiței pe an, la 5,5 milioane tone țiței prelucrabil pe an, odată cu dezvoltarea instalațiilor, cum e cea de hidrocracare, și așa mai departe", spune Alexandru Nicolcioiu.

„Legat de oameni, să ai acum în 2019, 55 de salariați care au peste 40 de ani vechime, încă 88 de salariați cu vechime peste 37 de ani sunt totuși 140 de salariați din cei 1.500 cât suntem întreaga platformă, adică 10%, care au rămas încă aici, pentru că au vrut. După părerea mea nimeni nu a plecat supărat din Midia. Pe unde mă mai întâlnesc cu foști salariați, pensionați acum, nu întâlnesc vreunul să dușmănească Petromidia".

Impactul asupra comunității locale

În 1975, orașul Năvodari avea 6.000 de suflete. Erau majoritatea pescari și câțiva chimiști. „Se numea „oraș" pentru că avea Uzina de superfosfați și acid sulfuric făcută de sovietici și pornită în 1958. Dar erau câteva blocuri, era practic un orășel de pescari. Odată cu construcția acestui Combinat, orașul a cresct la 40.000 de locuitori în 1990".

Asta a însemnat ridicarea unor cartiere întregi, mii de familii din care cel puțin unul muncește sau a muncit la rafinărie. Dar, pentru că rafinăria a făcut investiții în mediu, în zona s-a mai dezvoltat masiv încă o industrie foarte profitabilă; cea de turims.
„Și azi. Năvodari are cam tot atâția locuitori ca în 1990, iar principalele surse de trai sunt Petromidia și turismul. Având problemele de mediu rezolvate – apă, aer, sol – prin investiții majore la Petromidia, turismul în zonă s-a dezvoltat masiv, după cum puteți să vedeți și singuri. Până la gardul societății au ajuns!"

Tragem linie și facem bilanțul

La final de 40 de ani de funcționare ai Petromidiei, deși amprenta sa este, așa cum arătam, mult mai apăsată pe locul acesta – „că au trecut 44 de ani de când am început acivitatea efectiv aici, mă mir și eu cât de repede au trecut" – Alexandru Nicolcioiu are toate motivele să fie mulțumit. Singurul „dușman" pe care nu l-a putul învinge e timpul. „Trece foarte repede, nu poți să-l dai înapoi. Timpul e cel mai mare dușman al acestei industrii, dacă vrei să-i zic așa, pentru că tot timpul lucrurile se perfecționează în această industrie, se vorbește de digitalizare, se vorbește de sisteme superautomatizate, supercomputerizate, care au un regim accelerat de dezvoltare. Și dacă nu te înscrii printre primii să aplici aceste noi tehnologii, concurența te depășește fluierând".

Omul care a condus Rafinăria zeci de ani spune că țițeiul nu are un viitor negru așa cum fals îl prezintă unii, încercând să dezarmeze tinerii. „Eu cred că țițeiul va fi încă multe secole în viitor una dintre principalele baze de dezvoltare a lumii. Sigur, din țiței nu se face doar benzină și motorină. Se fac mase plastice, industria petrochimică, din țiței se face și bitum. Chiar dacă mașinile vor fi cândva electrice sau cu hidrogen, sau cu orice alt tip de energii, ele tot pe stradă vor circula. Încă nu s-au inventat cele care să zboare. Pe drumuri comunale, orășenești, naționale, autrostrăzi, bitumul este baza. Iar pentru noi, Rafinăria Vega, din 2002 încoace, este practic o sinergie totală între produsele pe care le scoatem și care au singura valorificare la Vega, inclusiv pe bitum, din care producem 100.000 – 110.000 de tone pe an. Țițeiul nu o să dispară, se descoperă din ce în ce mai multe zăcăminte. Sigur, vor crește probabil costurile de exploatare, pentru că depinde de adâncimea și de locul unde îl găsești".

„Mă simt ca la 35 de ani"

Interlocutorul meu, care dă și acum dovadă de exact aceeași energie pe care o avea la începutul interviului, spune că, dacă e să tragă linie, a realizat tot ce și-a propus când a preluat conducerea Petromidiei, ba chiar mai mult.

„Eu, așa, ca petrolist, mă simt ca la 35 de ani. În continuare am chef de muncă, în continuare îi dădăcesc pe colegii mei, le dau sfaturi, și mă bucură că mă ascultă. Sunt foarte bucuros că ceea ce am declarat într-un interviu, în 1992, că îmi doresc pentru Petromidia, s-a îndeplinit. Atunci am spus că mă voi zbate să avem acces pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, pe care multă lume îl blama pentru cum fusese construit. Și având acces în portul Mida avem și la canal. Atunci gândeam că cu vreo 200 de milioane de dolari am putea să devenim rafinăria cea mai bună și cea mai profitabilă. Sigur, au fost mult mai mulți bani, dar s-a realizat și asta. Și, sigur, îmi doream un investitor strategic care să poată să finanțeze și să asigure țițeiul în Rafinărie. Asta era strategia mea de atunci, și da, totul s-a împlinit!"


Te-ar putea interesa

Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.27