Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail redactia@dcnews.ro și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

EXCLUSIV  ”O gripă te poate omorî, dar îţi poate şi salva viaţa”. Fragment din Derusificarea şi ”dezgheţul”. ”S-a întors în SICRIU”

La mijlocul anilor ’60, oameni de o anumită vârstă şi de o anumită condiţie, precum medicii, avocaţii, profesorii, îşi păstrau conduita, limbajul, manierele, deopotrivă cu unele obiceiuri şi gusturi. Ne vizita uneori, cu un telefon prealabil, când avea procese la Bucureşti, un avocat din Craiova, Vâlceanu. Aducea întotdeauna flori, câte o sticlă de vin înfundat sau de şampanie, bomboane pentru mine sau cea mai scumpă ciocolată, aceea de 10 lei, cu un urs de Dorna în basorelief. 

Om trecut de 40 de ani, burlac cu aspect plăcut, adică prezentabil, cum se zicea pe atunci, purta costume bleumarin şi gris-fer lucrate la croitor, de preferinţă la două rânduri, cu cra­vata asortată şi batistă la buzunar. La Craiova i se spunea „avo­catul ţiganilor”, întrucât apărase mulţi zlătari prinşi cu cocoşei, monede de aur cu un număr mare de carate, despre care putea să vorbească cu înlesnirea unui specialist:

– Lumea confundă, scumpă doamnă şi stimate domnule profesor, napoleonii franţuzeşti cu „suveranii” cu chipul regelui Angliei pe o parte şi cu Sfântul Gheorghe călare pe cealaltă, cărora li se mai zice şi cai, şi chiar cu ducaţii împăratului Franz Josef, care sunt cu totul altceva. Denumirea de cocoşei vine de la cocoşul galic reprezentat pe reversul monedei de aur cu profilul cu cioc al lui Napoleon al III-lea, care i-a emis în 1870, dar în România ea s-a extins şi la celelalte monede de aur. Însă majori­tatea cocoşeilor de la noi sunt româneşti. Această emisiune de medalii, numărând două milioane de piese, denumită Ardealul nostru, a fost pusă în circulaţie în 1945, din iniţiativa lui Ioan Lapedatu, guvernatorul Băncii Naţionale. Menirea ei era să atenueze efectele inflaţioniste produse de „leii roşii” emişi de ocupantul sovietic. Pe avers, aceste medalii, cântărind 6,4 grame aur, aveau chipurile celor trei monarhi sub care s-au unit ţinuturile româneşti: Mihai Viteazul, Ferdinand I şi Mihai I.

Savurând efectul celor spuse, avocatul lăsa să se aştearnă câteva clipe de tăcere, sorbea din pahar, îşi tampona buzele cu batista şi continua:

– Fiindcă a venit vorba de cocoşei... Mi-am amintit de o întâmplare stupidă şi tristă. În ’59 l-am apărat la Craiova pe unu’, un intelectual, săracu’, băgat în belea de propriul copil, care venea la şcoală cu sendvişuri cu salam de Sibiu, cu şuncă de Praga, cu fondante, cu portocale pe care le mânca în recreaţie. Ce credeţi că le spune într-o zi puştiul ăsta colegilor?!... „Tata scoate bani galbeni din pernă şi-mi cumpără tot ce vreau”. Copiii au povestit acasă ceea ce auziseră, iar tatăl băiatului s-a pomenit într-o noapte cu un ordin de percheziţie, agenţii repezindu-se să adune toate pernele din casă. L-am scăpat cu trei ani pe nenorocit. Putea lua şapte. Şi dacă nu vă plictisesc, îngăduiţi-mi să vă mai spun una; tot cu copii. Un d’ăsta, căpitan sau maior, urma să plece într-o misiune în Grecia şi a fost avertizat să nu spună nimănui, nici nevestei, până în momentul plecării, unde se duc. Era detaşat, chipurile, la Botoşani. Într-o noapte îi zice însă soţiei: „Draga mea, o să plecăm, de fapt, la Atena, da’ să nu afle cineva ce ţi-am spus!”. Femeia îi jură discreţie, dar a doua zi îi suflă copilului: „Puişor, noi mergem în Grecia, însă nu trebuie să ştie nimeni asta; tu pleci cu mama şi cu tata la Botoşani”. Copilul povesteşte la şcoală unde o să plece şi colegii încep să strige după el: „Uite grecu’! Uite grecu’!”. Şi aşa s-au dus de râpă misiunea şi cariera ăluia.

Pe când avocatul îşi îmbrăca pardesiul în vestibul, condus de tata până la uşă, l-am auzit spunând cu voce scăzută: „A venit o clientă la mine, nevasta unui măcelar care o bătuse crunt peste tot, învineţind-o, necruţându-i nici părţile intime. Voia să divorţeze. Am trimis-o la Medico-Legal după certificat şi la... fotograf; să facă nişte poze, format carte poştală, cu locurile maltratate. Să le ataşăm la dosar... Mi-am zis că dacă noi, avocaţii, nu mai câştigăm, măcar să ne distrăm”. Apoi, cu voce normală: „Permiteţi-mi, domnule profesor, să vă mulţumesc încă o dată pentru această seară minunată”.

Nemaicâştigând bani, oamenii nu aveau nici pentru ce să se zbată sau să alerge. Se duceau la teatru, la cinematograf, la operetă, la spectacole de revistă, priveau seara la televizor programele de varietăţi, cu muzică, dansuri, cuplete şi scheciuri în care comicii, îndeosebi Mircea Crişan, strecurau câte-o aluzie: „Mă întrebi, dragă, de ce este gălăgie în curte?... Deoarece copiii tăi şi copiii mei se bat cu copiii noştri”.

Mai cânta pe scena Operetei tenorul de faimă interbelică Ion Dacian. Trecut de 60 de ani, apărea ca pe vremuri, în pantaloni scurţi, în Vânzătorul de păsări de Zeller şi putea fi văzut trecând prin oraş la volanul unui Mercedes crem adus, probabil, dintr-un turneu. Opereta dădea reprezentaţii cu casa închisă. Spectacolele erau cu conţi, contese, grofi şi marchizi, cu văduve vesele şi cu arii despre „fetiţele vesele de la cabaret” dintr-o Vienă sau Budapestă belle époque lipsite de orice contingenţă cu „prezentul socialist”. La fel era şi repertoriul Operei, unde un public elevat şi restrâns putea să asculte câţiva mari solişti şi să vadă balete montate admirabil.

Distracţia cea mai frecventă rămânea însă localul de consu­maţie. Dramaturgul Mihail Sorbul pusese în circulaţie expresia crai vechi de bodegă nouă. Gama bodegilor era variată, începea cu cele de la periferie, unde băutura se mai comanda după vechile porecle: Verde (rachiu de izmă), Adio, mamă!, Te-am zărit printre morminte, iar lăutarii spuneau multe în cântecele lor, precum în cel ieşit după apariţia decretului care interzicea şi pedepsea întreruperile de sarcină:

 

„Ia ziaru’, ia «Scânteia»!,

Ia decretu’ cu femeia...”.

Existau şi bodegi elevate, între care una, foarte originală, o locandă liliputană cu pereţii împodobiţi cu desene de Piliuţă, Pucă, Chirnoagă şi ale altor plasticieni, gestionată de domnul Jerca, renumit pentru sendvişurile sale preparate şi ornate cu multă fantezie, ca şi pentru faptul că muşteriii statornici puteau să consume pe datorie şi să plătească la sfârşitul lunii.

Bodegi aparte, situate central, erau „Caviar” şi „Intim”, unde veneau actori cunoscuţi precum Giugaru, Storin, Ion Manu, însoţiţi de alţii mai tineri care le ascultau cu evlavie povestirile despre frumoasele vremuri de altădată. La „Caviar”, bodegă ale cărei mese erau scoase vara pe trotuar, se serveau bere, vin înfundat, băuturi la pahar, sendvişuri, mezeluri, ficăţei la tavă, crochete şi bulete de caşcaval, cârnăciori şi patricieni, ciuperci à la grecque... Veneau aici şi actorii Alexandru Ionescu-Ghibericon şi Puiu Cristescu, de la Teatrul Naţional. Primul era fratele lui Nae Ionescu, iar al doilea – nepotul lui Eugen Cristescu, şef al Servi­ciului Special de Informaţii în timpul lui Antonescu. Discuţiile purtate la o masă de local porneau de la evenimente şi întâmplări curente, stabilindu-se apoi analogii şi legături cu trecutul care stimulau taifasul. Când a sosit la Bucureşti Tito, în mai ’66, în vizită oficială de prietenie, mulţi îşi aminteau de panoul care îl înfăţişa în Piaţa Romană, în ’49 sau ’50, cu un satâr mânjit de sânge în mână, deasupra lozincii: „Jos banda de călăi şi trădători, în frunte cu Tito, Rankovici, Djilas, Kardelli!”... Pe atunci, Stalin îi trimisese lui Tito un chirurg de la Moscova ca să-l opereze; adică să-l asasineze. Prinzând de veste, Tito a pus să fie omorât medicul, iar când Stalin a telefonat să întrebe cum decursese operaţia, i-a spus că doctorul răposase după un chef prelungit. Stalin a conchis că nu era de mirare, toţi medicii fiind, după părerea lui, nişte beţivi; îndeosebi chirurgii.

– O gripă te poate omorî, dar îţi poate şi salva viaţa, filozofa cineva de la masă. În ’53, deşi zăcea la pat, bolnav de gripă, Klement Gottwald a plecat totuşi la Moscova, spre a fi de faţă la înmormântarea lui Stalin, pentru ca eventuala sa absenţă să nu se interpreteze ca gest de nesupunere. Întors la Praga, a murit după trei zile. În schimb, gripa care l-a împiedicat pe Dej să plece la Moscova în 1957, în fruntea delegaţiei care urma să ia parte la aniversarea Revoluţiei din Octombrie, i-a salvat viaţa. Au plecat în locul său Chivu Stoica şi Grigore Preoteasa, care s-a întors la Bucureşti în sicriu, întrucât avionul a avut un accident la aterizare.

Episodul cu avionul stimula memoria altcuiva, prin asociaţie de idei: „Eram sublocotenent în primăvara lui ’44. Săriseră doi aviatori americani cu paraşuta de pe un Liberator în flăcări, undeva pe lângă Moreni. Ne-am dus să-i arestăm. Unde credeţi că i-am găsit? La masă la preotul dintr-o comună. Ciocneau ouă roşii cu popa; era la câteva zile după Paşti”.

 

Fragment din Derusificarea şi ”dezgheţul” (Scene de istorie recentă din anii 1960-1970), de Dan Ciachir

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


nxt.24
YesMy