Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail redactia@dcnews.ro și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

EXCLUSIV  Derusificarea şi „dezgheţul". Ciachir, „gest teribilist”: Profesorului Matei Balș i s-au răsucit pupilele îndărătul ochelarilor, după care m-a întrebat un lucru

DCNews vă prezintă în rândurile următoare un fragment din cartea lui Dan Ciachir, Derusificarea şi „dezgheţul" (Scene de istorie recentă din anii 1960-1970). 

În februarie 1969, îmbolnăvindu-mă de hepatită, am fost internat la Spitalul Colentina. De citit, dar şi pentru epatare, am luat două volume din În căutarea timpului pierdut de Proust, aşezându-le la vedere pe noptiera de metal de lângă pat, în rezerva pe care o împărţeam cu alţi doi pacienţi. Fuseseră tipărite şi puse în vânzare împreună cu altele două în toamna anului precedent, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, într-un tiraj de 100.000 de exem­plare. Acelaşi tiraj avuseseră şi alte două cărţi scoase tot atunci: Hristos răstignit pentru a doua oară de Nikos Kazantzakis şi Cimitirul Buna-Vestire, romanul-poem al lui Arghezi, copleşitoare apologie a Învierii creştine, minunându-mă şi astăzi cum de a putut apărea o asemenea carte pe vremea regimului comunist.

 

A doua zi după internare, la 10 dimineaţa, a avut loc vizita. Pe uşa rezervei a intrat un mic sobor de halate albe, în frunte cu un bărbat scund, încruntat, încordat, sever, autoritar, cu sprâncene stufoase, ochelari şi burtă, urmat de doi medici mai tineri şi de o stagiară. Era profesorul Matei Balş, al cărui nume îl poartă acum clinica din Colentina, descendent al marii familii de boieri moldo­veni, văr primar cu arhitectul Ştefan Balş. După ce a schimbat câteva cuvinte cu însoţitorii săi despre starea celorlalţi bolnavi, a venit la capul patului meu. Înainte de a spune ceva, a luat una dintre cărţile de pe noptieră, ridicând-o la nivelul ochelarilor ca să citească numele autorului şi titlul. I s-au răsucit pupilele îndărătul ochelarilor, după care m-a întrebat:

 

– Dumneata citeşti Proust?

 

– Da, am răspuns cu tonul cel mai firesc, ca şi cum ar fi fost vorba de revista „Cinema” sau de „Urzica”.

 

Gestul teribilist de a lua la spital două volume din Proust a constituit pentru mine un mare noroc. La 17 ani, când mintea şi sufletul sunt mai plastice şi mai primitoare ca oricând, vreme de aproape o lună l-am citit, recitit şi răscitit pe Proust. El m-a dedat la păcatul nevestei lui Lot, înzestrat ca nimeni altul cu arta de a privi în urmă şi cu darul de a capta muzica Trecutului, „Căutarea” sa fiind mai întâi concert şi apoi roman. Un an mai târziu priveam îndelung opera sa în trei volume aşezate într-o casetă, editate în colecţia Pleiade, expuse în vitrina librăriei „Mihail Sadoveanu” de pe bulevardul Magheru. Costau 500 de lei.

 

Peste alţi doi ani, în 1972, fusesem rugat de cineva să conduc prin Bucureşti şi împrejurimi o familie de italieni compusă dintr-un mic industriaş, un om cu doxă, de vreo 52 de ani, soţia şi fiica acestuia. La masa de prânz, la Snagov, pe terasa restaurantului din micul golf acoperit de nuferi şi umbrit de stejari, unde s-au mâncat raci cu mujdei şi pui la ceaun perpeliţi îndelung, am făcut paradă cu lecturile mele de literatură italiană. Doamna s-a arătat impre­sionată. Soţul ei a formulat însă o constatare înrudită cu punctul de vedere al avocatului Vâlceanu:

 

– Dacă ei nu pot să câştige bani, să facă afaceri, să călă­to­rească, să se distreze... Ce le rămâne?! Citesc, merg la teatru, ascultă muzică, se cultivă...

 

L-am întrebat pe fabricant dacă nu se teme de preluarea puterii de către comunişti în Italia, unde erau foarte puternici.

 

– Comuniştii italieni de azi – mi-a răspuns – nu mai sunt comuniştii de pe vremea lui Togliatti. De peste 20 de ani, deputaţii lor stau în parlament alături de deputaţii din celelalte partide. Poartă aceleaşi costume ca şi ei, au aceleaşi automobile, aceleaşi amante şi uneori chiar aceleaşi averi.

 

Replica sa mi-a amintit de observaţia altui italian, scriitorul Giorgio Bassani, care, sosit în vizită în România, a fost dus şi la Voroneţ, unde i s-au arătat aluziile antiotomane introduse de zugravi în pictura exterioară a bisericii mânăstirii. „În Evul Mediu, la voi pictura avea rol de ziar”, a zis Bassani.

 

Fuseseră în România, de mai multe ori, alţi doi scriitori italieni importanţi, Alberto Moravia şi Pier Paolo Pasolini, care ilustrase cu bocete româneşti coloana sonoră a filmului său Medeea. Scenariul altui film, Mamma Roma, îi fusese tradus în „Secolul XX”, cea mai elegantă şi elevată revistă care apărea la noi pe atunci, unde fuseseră publicaţi Soljeniţîn, Beckett, Bunin, Dürrenmat, poeţi ai mişcării „beat” şi tot acolo apăruseră articole despre sculptorul Giacometti, despre filmele lui Antonioni şi Hitchcock, despre baletele lui Maurice Béjart, despre formaţiile The Beatles şi The Rolling Stones...

 

Dezgheţul estetic constituia o realitate, deopotrivă cu o oarecare îndulcire ideologică, învederată de retipărirea trilogiei lui Blaga, de publicarea unor pagini de Heidegger sau a unui articol despre Nae Ionescu în revista „Ramuri” de la Craiova. Noutatea echivala adesea cu descoperirea trecutului, aşa cum se întâmplase cu publicarea poeţilor suprarealişti, foarte activi în România interbelică. Sau cu aşezarea prezentului peste trecut: automatele italiene apărute în 1969 la intrarea în pasajul de vizavi de Palatul Telefoanelor, care, contra unei fise de trei lei, livrau o cafea espresso, un sendviş sau un pahar cu bere, erau amplasate pe locul automa­telor americane din anii ’30.

 

Berdiaev avea dreptate să susţină că trecutul revine întotdeauna, însă nu ca atare, ci insinuându-se sub diferite forme. Fenomenul „Piaţa Universităţii” din primăvara anului 1990, cu corturile sale, îmi evoca atmosfera de altădată de la 2 Mai, iar primele restaurante particulare ivite tot atunci îmi aminteau de localurile mandatarilor din anii ’68-’70. Descoperisem în martie 1991, la câţiva paşi de Piaţa Matache, un local deschis la parterul unei case vechi, într-o încăpere lungă şi strâmtă, cu vreo şapte-opt mese, frigider şi bar în spatele tejghelei. Proprietarul restaurantului fusese chelner. Jovial, surâzător, cu guşă dublă, îşi cunoştea meseria; servea ajutat de doi băieţi care se mişcau repede. După un an a lichidat localul, deschizând altul, nu departe de intersecţia străzilor Eminescu şi Toamnei, care avea şi o grădină cu iarbă deasă, tufe de trandafiri şi copaci. Bucătăresele de acolo fierbeau ciorba de burtă aşa cum se cuvine, adică o noapte întreagă, găteau tuslama, tochitură, tocană şi frigeau pe grătarul cu cărbuni fripturi, patricieni, mititei, felii de ceafă de porc cu contur de grăsime... La Mogoşoaia, pe malul lacului, un fost tractorist luase „în locaţie”, întocmai ca mandatarii din anii ’60, o bodegă. Seara soseau acolo muşterii din Bucureşti care apreciau mâncarea suculentă – bucăţi mari de somn adus de la Tulcea – şi erau îngăduitori cu igiena. Câte o masă rămânea ocupată până se crăpa de ziuă, clienţii luându-şi singuri dintr-o covată sticlele de vin şi de apă, continuând petrecerea în liniştea nopţii întrerupte de orăcăitul broaş­telor şi de sforăitul tractoristului adormit pe un scaun.

 

Făcându-mi-se dor de Calea Rahovei, m-am dus să mă plimb pe străduţele din spatele blocurilor construite după demolările din anii ’70. În inima cartierului, înspre hotarul cu Ferentarii, rămă­seseră căsuţe cu gardurile văruite, case cu marchiză, curţi cu zarzări şi duzi. Piaţa Rahova îşi păstra conturul. Lângă locul unde întorcea altădată tramvaiul 7 am zărit o trăsură cu cal înhămat şi cu vizitiu – un ţigan bătrân – aşezat pe capră cu hăţurile în mână. M-am apropiat – ideea unei plimbări cu trăsura prin Rahova mă fascina –, întrebându-l, ca pe taximetrişti, dacă e liber, urcând şi aşezându-mă apoi pe bancheta cu perne moi. Vizitiul, neam de chirigii, trăit în cartier, nu se îndurase să arunce trăsura, ungându-i din când în când roţile cu catran. O reparase şi cumpărase din Bolintin iapa care ne trăgea şi pe care o lăuda ca pe un copil: „Dacă aţi şti, dom­nu­le, ce cuminte şi ascultătoare este Pamela...”.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


nxt.24
YesMy