Prezența marii vedete italiene la Cannes a avut nimbul unui moment de grație, de emoție, adevăr și modestie nejucată cum rar mi-a fost dat să mai întâlnesc, într-o viață în care meseria m-a dus în apropierea a nu puține staruri. Invitată să țină un masterclass, a doua zi după ce asistase la proiecția, în cadrul secțiunii Cannes classics, a noii copii restaurate a comediei Căsătorie în stil italian a lui Vittorio de Sica, Sophia Loren numai la catedră nu s-a situat, de-a lungul celor aproape două ore cât a durat întâlnirea cu ea.
A fost un timp al confesunii pe fragmente, stârnite de întrebările criticului Daniele Heyman, lansate înt-o ordine ce s-a dorit cronologică, dar deturnate de minunata actriță în mărturisiri despre o viață și un destin. Superbă și acum, neverosimil de suplă, neatinsă de timp decât în limitele firești ale trecerii anilor, Sophia Loren a ținut, totuși, fără să-și propună, o lecție pentru cei cele care au urechi de auzit.
Citește și: Cronica unui scandal anunțat: Dominique Strauss-Cannes
Într-o epocă a tiraniei frumuseții fabricate, a botoxului și a silicoanelor, mărturiile unuia dintre cele mai mari staruri din istoria cinematografului, căptușite cu umor, spun multe despre inteligența și demnitatea cu care se poate accede în lumea atât de fragilă, ademenitoare și de atâtea ori contrafăcută a cinematografului. Nu crede în canoanele frumuseții, mai important este să fii interesantă decât frumoasă.
«Nu am fost niciodată o păpușă drăgălașă, la începuturile mele pe platou operatorii se plângeau că nu sunt fotogenică, nu știau din ce unghiuri să mă ia, așa cum sunt eu, cu nasul lung, cu gura mare, până la urechi. De asta l-am rugat pe Vittorio de Sica, atunci când m-a chemat pentru un rolișor în Aurul Neapolului, să nu facă probe cu mine, pentru că nu o să iasă nimic. Unii mi-au propus să-mi îmbunătățească chipul, să-mi mai taie din nas, să-mi remodeleze gura, Mamma mia, am zis, dacă așa esta în cinema, nu, mulțumesc, mai bine mă întorc la mine, la Pozzuoli. Nu am dat nicio probă, așa a început cariera mea".
Sophia Loren se destăinuie cu sinceritate deconcertantă; „Nu am făcut nicio școală de actorie, la început nu știam să vorbesc. Vittorio a avu o încredere enorm în mine, eram amândoi napoletani, era de ajuns o privire pentru a ne înțelege, Nimic nu era imposibil lângă el, uneori nu filmam decât o dublă. Ciociara, din 1960, care mi-a adus un Oscar la 26 de ani și alte 21 de premii într-un singur an, mi-a schimbat total cariera. Numai de timiditate și excesiva mea emotivitate nu m-a lecuit, De altfel, nici nu am fost la festivitatea Oscarurilor. Mi-am zis că dacă, cine știe, se va întâmpla să câștig, precis voi leșina acolo, așa că, mai bine să leșin la mine acasă. Dar nici acasă nu am avut puterea să stau până la sfârșit, mai ales că diferența de ore este atât de mare. Așa că m-am culcat, iar vestea am primit-o la telefon. Tot am crezut că voi leșina. Apoi mi-am zis, „Cine poate să concureze cu mine?" Eram foarte tânără...
De atunci viața m-a învățat atâtea lucruri, Sunt foarte atentă la modul cum mă comport, pentru că nu am avut o educație sistematică. Nu sunt sigură pe mine, mi-e teamă să nu pierd ceva, vorbesc mult cu mine însămi". Sunt tulburătoare destăinuirile Sophiei Loren, chiar dacă încearcă să se salveze din ghearele emoției glumind pe seama efortului de a vorbi tot timpul în franceză, limbă pe care, de altfel, o stăpânește foarte bine sau trecând pe nesimțite la italiană.
Citește și: Cannes 2014. Nicole Kidman: "Evident, nu mă voi mărita niciodată cu un prinț..."
Credeți sau nu credeți, dar actrița nu și-a putut stăpâni plânsul când a venit vorba de Mastroianni: „Marcello este în sufletul meu. Când am venit aici și am privit imensa fotografie care este afișul festivalului, am fost atât de emoționată. Nu mă simt singură la Cannes, îmi ține companie Marcello. Atâția ani, atâtea lucruri făcute împreună. Venirea mea aici o socotesc o întâmplare minunată, este ca și cum ai lua ceva de la capăt, iar asta înseamnă pentru mine o victorie. Nu sunt o persoană nevrozată, dar îmi place să muncesc, în continuare, să fiu pusă în condiția de a alege."
Îmi permit o paranteză mai mare. Cu patruzeci de ani în urmă, am avut bucuria de a fi invitată de Sophia Loren la reședința ei de atunci, la Marino (Roma) pentru un interviu extins, după apariția cărții mele dedicate ei și publicate în acea colecție a editorii Meridiane despre care mă mir și astăzi cum de se descurca în fața autorităților cu atâtea titluri „din occident". Printre mărturisirile ei de atunci se afla și aceasta care, îmi amintesc bine, a impresionat mulți cititori ai revistei Flacăra. Spunea că, în adolescență, a scrijelit coaja unor copaci, a lăsat niște semne pe care îi făcea plăcere să le regăsească ori de câte ori se întorcea acasă. Am întrebat-o acum, la Cannes, dacă a mai trecut pe acolo, în anii din urmă: „Da, pentru că sunt curioasă, nu fac nimic la întâmplare". Este răspunsul unui om care crede în trăinicia urmelor lăsat de noi.
Citește și: Cannes 2014: Am auzit, deja, foșnetul unei Palme d Or
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
