În faza inițială, dependențele la copii pot fi ușor confundate cu schimbările tipice de dispoziție din perioada adolescenței. Însă, există semne specifice care arată că cel mic a depășit limita unui obicei și se află într-o suferință. Psihologul și psihoterapeutul Monica Sandu descrie semnalele de alarmă care arată dependența.
Schimbările bruște de somn, scăderea în greutate, izolarea și reacțiile agresive la cel mai mic stimul nu sunt doar niște „toane” de moment. Pentru un părinte conectat la viața copilului său, aceste transformări arată o rupere de ritm alarmantă.
În cadrul emisiunii Părinți Prezenți, moderată de redactorul-șef PărințișiPitici Loredana Iriciuc, psihologul și psihoterapeutul Monica Sandu dărâmă iluziile părinților care speră că problemele se vor rezolva de la sine odată cu trecerea timpului. Experta subliniază că dependențele nu sunt răceli de sezon pe care să le tratezi cu ceaiuri și așteptare. Dependențele sunt afecțiuni cronice de o gravitate extremă, capabile să distrugă sistemul nervos, organele interne și structura de personalitate a copilului.
Atunci când un copil dezvoltă o dependență, fie că vorbim de ecrane, jocuri video, dulciuri, alcool sau droguri, creierul său este reconfigurat pentru a căuta în mod obsesiv sursa de dopamină. În momentele în care stimulul lipsește sau este restricționat, comportamentul copilului suferă o alterare. Psihoterapeutul Monica Sandu a detaliat în cadrul emisiunii tabloul clinic al modificărilor comportamentale specifice:
„Ceva se schimbă la nivel comportamental: este introvertit, este irascibil, se supără din orice, se supără mai des, nu-și găsește locul, devine ca un leu în cușcă! Nu mai mănâncă, nu doarme, este încercănat, slăbește, pleacă foarte mult din casă, petrece foarte mult afară cu prietenii pe stradă. Adică sunt multe semne! Eu, în terapie, merg pe lucruri specifice, adică evit generalitățile, pentru că generalitățile le găsim peste tot! Și atunci, dacă tu ai o relație bună cu copilul tău și ți-l cunoști foarte bine, atunci poți să sesizezi foarte ușor și foarte repede când ceva e prea mult sau nu mai e”, explică Monica Sandu.
Pentru a surprinde aceste indicii din timp, prezența părintelui este condiția principală.
„Este foarte important să-ți cunoști bine copilul. Când îți cunoști bine copilul, poți să vezi orice schimbare la el. Dacă tu n-ai avut o relație potrivită cu copilul tău, tu nu ești prezent în viața copilului tău, cum ai putea să le vezi? Nu le vezi. Dacă tu ai o relație bună cu copilul tău și ți-l cunoști foarte bine, atunci poți să sesizezi foarte ușor și foarte repede când ceva e prea mult sau nu mai e”, atrage atenția experta.
Semnele dependenței la copii și adolescenți
Pentru a înțelege de ce un copil ajunge să aibă reacții necontrolate, trebuie analizat modul în care dependența afectează chimia creierului. În dialogul cu Loredana Iriciuc, psihologul Monica Sandu a explicat mecanismul prin care absența stimulului declanșează starea de criză.
„Dacă privim din exterior, telefonul, dulciurile și drogurile sunt lucruri complet diferite. Dar din punct de vedere psihologic, ele funcționează pe același mecanism?” a întrebat moderatoarea Părinți Prezenți.
„Da, este același mecanism, pentru că toate generează plăcere și toate au legătură cu dopamina. Noi suntem fericiți pentru că în corpul nostru, în creier și în intestin, se produce serotonină, dar serotonina nu creează dependențe de niciun fel. Dar dopamina, care este hormonul plăcerii, generează producerea de dopamină, generează și comportamente care să ducă la plăcere.
Și vă dau un exemplu simplu: sunt dependent de, să zicem, de dulciuri. Dacă nu mănânc, încep să mă agit, să fiu neliniștit, pentru că creierul meu își dorește să mănânc ceva dulce și apoi se liniștește. Ăsta este mecanismul! Și este la fel și cu telefonul: ia-i telefonul unui copil și o să vezi ce criză poate să facă dacă este dependent! Dacă nu este dependent, nu face. Dacă nu este, se supără un pic, mârâie, dar poți să-i pui în locul telefonului un alt comportament, o altă activitate și copilul se integrează, acceptă și se bucură”, explică specialista.
Pentru o identificare rapidă a semnelor de alarmă, psihoterapeutul împarte simptomatologia în două mari categorii interconectate: indicatori fizici-neurologici și indicatori comportamentali-emoționali.
Copilul începe să slăbească brusc, fără o explicație, are cearcăne adânci, tenul devine palid, iar chipul pare schimbat. Somnul se dereglează. Apar nopți în care nu poate dormi, alteori doarme mult mai mult decât înainte. Pot apărea pupile dilatate sau foarte mici, ochi injectați, tremurături ale mâinilor și gesturi neobișnuite. Și apetitul se poate schimba, de la lipsa aproape completă a interesului pentru mâncare până la episoade de alimentație compulsivă.
În același timp, părinții pot observa schimbări în comportament. Copilul devine irascibil, reacționează cu furie la situații care înainte nu îi provocau astfel de reacții și pare permanent neliniștit. Se retrage tot mai mult în camera lui și ține ușa închisă. Începe să lipsească de acasă sau de la școală fără explicații. Treptat, lucrurile care îi făceau plăcere își pierd locul în viața lui. Renunță la hobby-uri și se îndepărtează de prietenii pe care îi avea înainte. Atunci când părinții încearcă să limiteze accesul la stimulul de care copilul a devenit dependent, reacțiile pot fi disproporționate.
Pot apărea și alte semne care îi îngrijorează pe părinți: minciuni repetate, încercări de manipulare sau chiar furtul de bani.
Monica Sandu: „Au fețe șifonate”
În timp ce dependențele comportamentale (ecrane, jocuri) provoacă în principal oboseală cronică și tulburări de atenție, dependența de alcool, tutun, substanțe etnobotanice sau droguri de mare risc lasă urme și vizibile pe corpul și chipul copilului. În cadrul emisiunii, Monica Sandu a insistat asupra necesității ca părinții să aibă o formă sănătoasă de verificare și atenție atunci când adolescentul se întoarce acasă după ce a ieșit cu prietenii.
„Trebuie să existe o formă de control al părintelui: unde ești, cu cine ești, când vine seara acasă să-l vezi cum arată, să te uiți în ochișori, să te uiți la gesturi, la față, dacă râde bizar, dacă are grimase nepotrivite, dacă ochii și pupilele sunt într-un fel. Trebuie să vezi lucrul acesta! Pentru că, să presupunem că e curios și nu mai poate să iasă. Tu dacă vezi lucrurile astea, ești acolo și chiar dacă te lupți cu el, tot îl aduci pe drumul cel bun”, spune Monica Sandu.
Iluzia rezolvării de la sine: De ce dependența nu este o „răceală” care trece cu timpul?
Unul dintre cele mai periculoase comportamente ale părinților din România este negarea. Confruntați cu evidența că fiul sau fiica lor are o problemă gravă de dependență, mulți adulți aleg să minimizeze situația. Aceștia se amăgesc cu idei precum: „E doar o fază, o să-i treacă”, „Toți adolescenții se comportă așa” sau „L-am certat și mi-a promis că nu mai face”.
Psihoterapeutul Monica Sandu a lansat în cadrul emisiunii Părinți Prezenți un avertisment destinat tuturor părinților care ezită să apeleze la ajutor profesionist.
„Mulți părinți speră că problema dependenței va trece de la sine. Dar care ar fi momentul sau, nu știu, un semnal de alarmă pe care ar trebui să-l vedem și să apelăm obligatoriu la un specialist, la un psiholog, la un psihoterapeut?” întreabă Loredana Iriciuc.
„Păi, cred că momentul este atunci când îți dai seama că este foarte diferit: încercănat, irascibilitate și devine o fantomă! În momentul ăla eu cred că trebuie să facem ceva. Când vezi că se schimbă, nu știu, 4-5 lucruri, somnul, alimentația, modul în care reacționează, în care se comportă, în care îți răspunde, cât stă închis în camera lui, sunt elemente care trebuie să-ți ridice semne de întrebare.
Adolescența generează astfel de elemente, adică se închide în camera lui, nu-i place cum îi stă părul, este supărat pe hăinuțe, dar e altfel când există o dependență, și mai ales de alcool și de droguri! În momentul în care vezi lucrul ăsta, trebuie să faci ceva neapărat! Nu să aștepți! Nu trece! Dependențele nu sunt răceli să treacă! Dependențele sunt afecțiuni foarte, foarte, foarte, foarte grave care distrug corpul, creierul, tot! Nu are ce să treacă”, conchide Monica Sandu.
