Lecția de engleză, pentru președinți făcuți la masa verde
În 1982, Dinamo era bătută măr de Aston Villa, pe Național. Un ziar al vremii rezuma meciul folosind titlul unei piese de la Teatrul Mic: Lecția de engleză. Cred că am avea câte ceva de învățat de la britanici și în alte domenii, nu doar în fotbal.
Să luăm, de pildă, Brexitul. Nu a fost o largă majoritate în favoarea ieșirii din UE. Nici două procente peste medie, în condițiile în care participarea la referendum a fost de 75%. Cu toate acestea, nimeni nu a negat legitimitatea votului.
La noi, majoritatea este pusă la îndoială încă de la exit poll: de fapt, cei care nu au participat la vot, și-au exprimat exprimat astfel poziția; ce contează o diferență de un procent?; când iei 51%, dar la vot participă jumătate dintre cei de pe liste, de fapt pe trei sferturi dintre români nici nu-i reprezinți...
În Regat, cei mai în vârstă au votat Leave, cei mai tineri au ales Stay. Ulterior, au fost câteva discuții despre diferențele dintre generații, dar nu s-a ajuns la conflicte între cele două Anglii. Tinerii onlineri nu i-au batjocorit pe bătrânii presbiți, care nu mai văd tastele și se lasă manipulați de SkyNews. Nici filozofii globalizării n-au luat la mișto electoratul UKIP, nici bătrânii nu le-au spus tinerilor să-și bage mințile în cap. N-au fost proteste pentru a schimba rezultatul votului, pe motiv că ”vă ducem în spate, asistaților”!
Disputele interne au încetat, iar englezii sunt uniți, în vreme ce guvernul lor negociază cu CE. Răfuielile vor avea loc, dacă e cazul, la alegerile viitoare, după Brexit. Sute de ani de democrație au învățat tabăra aflată în minoritate să își aștepte rândul. Când opțiunea ei va deveni majoritară, ceilalți vor respecta votul și vor acționa solidar cu majoritatea, chiar dacă nu au aceeași opinie. Iar forța britanicilor pleacă, tocmai, de la coeziunea internă.
În această perspectivă, războiul din interior este principala vulnerabilitate a României. În primul rând, se bat pentru supremație trei centre de putere: președintele are de partea sa instituțiile de forță, dar nu controlează resursele; premierul are acces la resurse, dar nu controlează instituțiile de forță; aparatul administrativ, populat de așa-numiții tehnocrați, infiltrează ambele tabere și are practic, decizia, fără a purta și răspunderea actului de guvernare.
Alianțele se fac și se desfac, deseori se apelează la arbitraj extern, iar câștigătorul, cu certitudine, nu este electoratul. La rândul său, electoratul are particularitățile sale.
Roosevelt, de pildă, a cerut Congresului să aprobe un ajutor nelimitat pentru Marea Britanie, încercuită de naziști, invocând un proverb cunoscut de toți americanii: Când ia foc casa vecinului, nu-i cere bani pe furtun! Câte mari națiuni se bucură, ca românii, când vecinului îi moare capra?
De aceea, mulți acceptă să piardă tot, doar ca să nu câștige ȘI adversarul ceva. Orice mijloace, cât de rele, sunt acceptate dacă le folosește echipa cu care ții. Fair play-ul este pentru luzeri, câștigătorului i se iartă orice.
Astăzi pare greu de crezut, dar avem, totuși, printre noi, 800.000 de englezi. Cei care, în ciuda consemnului dat de Traian Băsescu, au mers la referendum și au votat împotriva demiterii președintelui. Dovada că există și minorități care respectă votul majorității, care resping jocurile de la masa verde.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Citește articolele cu aceleași etichete:
