Judecătorii vor stabili cine are dreptate: proprietarul ”olandez” al rafinăriei sau statul român, reprezentat de procurorii Curții de Apel Ploiești. Din păcate, cred că și dacă procesul va fi câștigat, România tot va pierde.
Să presupunem că prejudiciul este confirmat la proces. Cu ce se mai poate alege statul? Nu știm câți bani se află în conturile pe care s-a pus sechestru. Sperăm să fie cât mai mulți, dar viața ne arată că firmele nu-și prea țin banii în conturi, că nu sunt bancă. Sub sechestru se mai află și produse petroliere și o rafinărie care valora 53 de milioane de dolari, în 1998. Poate acum face mai mult, poate mai puțin.
Întrebarea este dacă mai are cineva nevoie de rafinăria Petrotel?
Marii jucători de pe piața românească se cunosc. Petrom are propria rafinărie la Ploiești, în care procesează tot ce extrag sondele din țară. MOL aduce benzină și motorină de la rafinăria sa din Ungaria. Gazprom-Nis are rafinării recent modernizate, în Serbia. Kazahii rafinează, la Petromidia, petrol transportat pe mare, mai ieftin. De ce ar aduce rușii de la Lukoil petrol din Kazahstan pe mare, până la Constanța, ca apoi să-l transporte la Ploiești, când au o rafinărie proprie la Burgas, port la Marea Neagră?
Potrivit Wikipedia, Lukoil a modernizat recent la Burgas cea mai mare rafinărie din sud-estul Europei, care a devenit cea mai mare întreprindere industrială din Bulgaria. Aceasta produce combustibili pentru întreaga regiune. Pare mai simplu să transporți pe mare țițeiul, iar de la Burgas doar benzina până la pompele Lukoil, din Bulgaria sau România. Când capacitatea de rafinare depășește ”capacitatea” de consum, bătălia se dă pentru cota de piață, pentru benzinării, nu pentru rafinării.
Dacă rușii și-au separat cele două afaceri, nimic n-o să-i împiedice să ne aducă, la benzinăriile Lukoil, motorină din Burgas. Așa cum spune mapa de prezentare, ”această rafinărie, deținută de gigantul rusesc Lukoil, are cea mai mare contribuție la bugetul statului”. Adică la bugetul Bulgariei.
P.S.
Ca de obicei, victimele colaterale sunt angajații. Totuși, dacă judecăm la rece, pe cifre, cu 1,7 miliarde de euro, circa 3000 de angajați puteau fi plătiți să stea acasă, 20 de ani. Același impact bugetar s-ar fi produs nu în trei ani, ci în două decenii. Folosirea ”scuturilor umane” ca mijloc de presiune împotriva reformelor sau a fiscului mi se pare extrem de costisitoare. Mai ieftin iese statul cu ajutoare sociale date pe față.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
