Am mers la o piesă care se joacă la Odeon, pentru că îl avea pe afiș pe Gelu Nițu. Un actor mare, un regizor bun-Gelu Colceag...merită încercat, am zis. ”Poveste despre tatăl meu”, scrisă de Radu F. Alexandru în 2005, mi-a depășit așteptările.
Povestea ar putea fi considerată un thriller psihologic de către cei mai tineri, care nu au învățat la ora de istorie cum se trăia înainte de 1989, nici cum au fost anii 90. Dar, are o puternică încărcătură politică. Rămâne un document despre istoria noastră recentă. Chiar dacă transfigurarea artistică face piesa să iasă din timpul său, spectatorii de azi își pot închipui că-l cunosc de la televizor pe ministrul care toarnă, pe colonelul care conduce ancheta, pe liderul dirijat în carieră din laboratoarele serviciilor secrete. Intervenția sistemului în viața personală se făcea mai brutal, înainte, se face mai subtil, după. Metodele diferă, nu oamenii.
Povestea, spusă de fiica personajului principal, are nerv, dramă, acțiune, pe alocuri umor. E mare lucru la dramaturgii de la noi, evadați din literatură, care își scriu scenariul ca pe un roman, punând personajele să rostească fraze ciudate, de parcă ar citi dintr-o carte, pe stradă. Și care uită că nu poți aduce spectatorii în sală, dacă nu ai și ”story”, alături de cuvinte . În cazul de față, Radu F. Alexandru și-a pus o plasă de siguranță, pentru riscul alunecării în literatură. Personajele fac parte din elita intelectuală, așa că limbajul ceva mai sofisticat pare natural.
Cert este că acțiunea curge, tensiunea crește de la o scenă la alta, iar spectatorii așteaptă cu înfrigurare deznodământul. Nu aceasta este definiția suspansului? Unui arhitect îi dispare soția. Miliția îi cere să identifice un cadavru, pentru a închide cazul. Omul refuză. Trec 14 ani, se recăsătorește cu o violoncelistă, își face o firmă și o nouă viață. Dar, într-o zi, i se pare că își vede în trafic fosta nevastă. Disperat, reîncepe s-o caute, declanșând un mecanism infernal, odată ce i-a enervat pe cei de la butoane.
De remarcat, modul în care Gelu Nițu transmite un complex de sentimente, de la iubire la vinovăție, dominatoare fiind însă nevoia de a ști, căutarea disperată de certitudini. Cu o economie de gesturi și de mijloace, care face jocul să pară natural, firesc, mai apropiat de film, decât de teatrul clasic. În antiteză, Ioana Anastasia Anton este extrem de ”teatrală”, procedeu justificat de convenția impusă de scenariu, de rolul său de povestitor, pe care îl interpretează cu mult talent.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
