Alienarea parentală reprezintă una dintre cele mai dureroase și subtile forme de abuz psihologic la care poate fi supus un minor în contextul destrămării unei familii. Deși teoretic legea oferă pârghii de sancționare, realitatea din instanțele românești dezvăluie o prăpastie uriașă între litera legii și aplicarea ei practică.
Conform datelor prezentate de psihologul clinician Radu Leca în cadrul emisiunii Părinți Prezenți, moderată de Loredana Iriciuc, fenomenul a căpătat proporții de-a dreptul pandemice în societatea românească. În timp ce studiile internaționale estimează că între 11% și 15% dintre copiii ai căror părinți divorțează sunt afectați de forme moderate sau severe de alienare parentală, în România statisticile sunt mult mai sumbre. În jur de 50% dintre dosarele cu minori instrumentate de specialiștii în dreptul familiei de la noi implică tentative ale unui părinte de a-l aliena pe copil de celălalt.
„Fenomenul este recunoscut în România, este pedepsit, instanțele pot aplica sancțiuni. E totul bine și frumos în teorie, dar în practică, în România, știm bine că lucrurile stau complet diferit”, subliniază realizatoarea emisiunii, Loredana Iriciuc. „De ce eșuează Justiția în fața alienării parentale?”
Principala cauză pentru care abuzul emoțional continuă nestingherit în timpul proceselor de divorț este lipsa acută de pregătire a personalului de specialitate. Instanțele și instituțiile de protecție a copilului nu dispun de experți capabili să identifice din timp semnele clinice ale manipulării psihologice.
„Cu părere de rău recunosc faptul că nu avem încă specialiști care să fie pregătiți în mod concret în tot ceea ce înseamnă recunoașterea semnelor și a rezultatelor alienării parentale. În lipsa acestor specialiști, oamenii desemnați care să fie cumva imparțiali și să nu subînțeleagă și să vadă rezultatele nu fac diferența între o alienare parentală începută cu mult înaintea divorțului și o alienare parentală ce poate să apară după divorț”, spune Radu Leca.
Fără o expertiză corectă realizată de profesioniști pregătiți, judecătorii nu pot evalua corect dacă refuzul unui copil de a-și vedea tatăl sau mama este rezultatul unui abuz sau al unui proces intens de manipulare psihologică. Consecința este prelungirea proceselor, timp în care alienarea se consolidează și devine ireversibilă.
Miza? Radu Leca: „Custodie exclusivă”
Deoarece instanțele din România acordă astăzi extrem de rar custodie exclusivă din punct de vedere legal, părinții alienatori au dezvoltat o strategie paralelă. Ei nu mai luptă doar în sala de judecată. Folosesc manipularea copilului pentru a anula efectul sentințelor judecătorești.
„Alienarea parentală se va manifesta în dezechilibrarea relației copil-părinte vizat, cu scopul clar de a se atinge un element distinct denumit custodie exclusivă în fapt. Fiindcă instanțele nu mai oferă custodii exclusive decât în cazuri deosebite, atunci subiectul spune: «Aha, ai divorțat de mine? Lasă că-ți arăt eu ție! Îți arăt eu ție! În fapt, voi realiza o custodie exclusivă»”, dezvăluie psihologul Radu Leca.
Această formă de excludere a părintelui vizat duce la epuizarea lui psihologică. Confruntați cu o ostilitate constantă și cu decizii judecătorești imposibil de pus în executare fără a traumatiza și mai mult copilul, mulți părinți cedează în cele din urmă.
„Sunt foarte mulți oameni care, după divorț, având parte de acest tip de tratament în care ei sunt vizați de celălalt părinte, ajung să renunțe la a-și mai vedea copiii”, conchide Radu Leca.
VEZI ȘI: Semnalul de alarmă ignorat de mulți părinți. Radu Leca: „Atunci începe apocalipsa în familie”
Războiul din spatele ușilor închise
Mulți părinți trăiesc cu iluzia că alienarea parentală este un produs exclusiv al perioadei post-divorț. Dar, Radu Leca spune că realitatea clinică arată că trauma începe adesea mult mai devreme, chiar din timpul conviețuirii, ca o armă de control silențioasă.
Există două scenarii de evoluție extrem de bine identificate de specialiști: alienarea care începe cu mult timp înaintea pronunțării divorțului și alienarea declanșată imediat după finalizarea procesului. În primul caz, părintele alienator începe să submineze autoritatea și imaginea celuilalt partener în fața copilului încă din faza de deteriorare a relației de cuplu și pregătește terenul pentru bătălia juridică ce va urma.
În al doilea caz, atunci când divorțul este pronunțat împotriva voinței unuia dintre soți, mândria rănită devine motorul unei campanii de distrugere emoțională. Părintele care refuză să accepte separarea își transformă furia într-o vendetă personală, și folosește copilul ca pe un instrument de tortură psihologică împotriva fostului partener.
„Mândria este cea care întunecă rațiunea. Mândria este cea care, deranjată fiind de firescul mers al lucrurilor din viață, iese la suprafață. Părintele mândru spune așa: «Aha, ai renunțat la mine, m-ai părăsit? E, lasă că vezi tu ce o să pățești! Am să-ți întorc copilul împotriva ta 100%. Te vei târî în genunchi în fața mea ca să-ți vezi copilul, nenorocitule!»”, explică Radu Leca dinamica distructivă a alienatorului, indiferent de sexul acestuia.
Scenariile clasice ale alienatorului post divorț, conform lui Leca:
Părintele vizat este portretizat drept alcoolic, fără a fi.
Părintele vizat este acuzat că este toxicoman, fără dovezi.
Părintele vizat este etichetat drept pedofil, aceasta fiind cea mai gravă acuzație.
În acest război psihologic, orice gest firesc de afecțiune din partea părintelui vizat (numit și părintele victimă) este răstălmăcit și prezentat instanței sau copilului ca fiind periculos sau anormal. Gesturi precum ținutul de mână sau un sărut pe obraz sunt imediat catalogate drept „manifestări anormale” sau „tendințe nepotrivite” pentru a obține controlul total. Scopul final este obținerea unei custodii exclusive în fapt, prin determinarea părintelui vizat să renunțe la luptă din cauza epuizării psihice.