Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail redactia@dcnews.ro și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

EXCLUSIV  Vieți paralele

În romanul lui Mihai Zamfir, intitulat „În așteptare” și numărând peste 400 de pagini, unul dintre personajele importante este… casa, „micul bloc de mare burghezie” din Intrarea Vergului nr. 6, cu istoria proiectării și construirii (în 1929-30) schițată înainte de capitolul întâi. 

2. -imagine fara descriere- (copertafata-1_67607400.jpg)

Capitolele ce urmează poartă o indicație imobiliară (etajul I, mansarda, parterul, etajul II, din nou etajul I…) și câte o dată din istoria mai recentă a locatarilor (noiembrie 1987, decembrie 1987, aprilie 1988, mai 1988, septembrie 1988…). După cum se observă, avem o cronologie de jurnal, urmată și urmându-se îndeaproape, fără salturi spectaculoase și fără amestecarea episoadelor temporale. Deși personajele se întorc adesea, prin rememorări, în trecutul personal și familial, asta se întâmplă - narativ - numai atunci când le vine „rândul”, în capitolul anume dedicat unui etaj de vilă-bloc și celor care locuiesc acolo. Autorul a încercat să „ordoneze” astfel mulțimile de fapte, întâmplări, secvențe biografice care, puse laolaltă, ar fi dat un sentiment de confuzie. Viața unui om este în sine o înșiruire suficient de complicată pentru ca, amestecată cu viețile altora, să se limpezească. În romanul lui Mihai Zamfir, se vede pe măsură ce avansăm în lectură miza importantă a acestui pariu dublu. Pe de o parte, prozatorul vrea să surprindă consistența existențială și inefabilul care face un personaj feminin ori masculin să surâdă, să aibă cearcăne, să ofteze sau să vorbească precipitat. Ce e în sufletul său și ce s-a întâmplat, până acum, în viața ei sau a lui? De ce reacționează așa și nu altfel, la ce ori la cine visează, ce îi trece prin minte în ceasurile lungi de insomnie? Pe de altă parte, autorul ambiționează să integreze toate aceste experiențe sociale și sufletești într-o structură romanescă a pluralității. Nu există un narator unic, fie el impersonal și omniscient, fie suprapus unui personaj. În fiecare capitol, focalizat pe câte un locatar al impozantei case (uneori și pe doi-trei dintre ei), prozatorul avansează subtil, ajungând în proximitatea celor luați în observație. Prin treceri frecvente de la o persoană gramaticală la alta și prin folosirea stilului indirect liber, cu o mare finețe prozastică, asistăm la câte un tur de orizont: nu numai al personajelor portretizate, văzute, ascultate, dar și al generațiilor, perioadelor și epocilor istorice care se suprapun ori se succedă într-un documentar artistic de mare efect. Mihai Zamfir are capacitatea de a stăpâni acest impresionant material uman și de a construi câteva personaje memorabile.

Cel mai pregnant este, firește, personajul negativ, ceea ce nu surprinde, decât poate prin umanizarea profesorului activist și delator, însurat cu o tovarășă de nădejde, ginere al unei figuri din garda veche, deținător de dosar bun ascunzându-și cu grijă ereditatea basarabeană nu îndeajuns de joasă. Airinei este un personaj antologic, studiat pe toate fețele de prozator și expus treptat, fără ca antipatia ideologică a intelectualului Mihai Zamfir să-l contamineze în vreun fel pe prozatorul cu același nume. Dincolo de oportunism și calcule de carieră, Airinei crede sincer în comunismul care a făcut din el un personaj important - nu numai în romanul pe care-l citim, ci și în anii epocii lui Nicolae Ceaușescu. Când Revoluția din decembrie 1989 va ajunge, cu șuvoiul ei de oameni și de evenimente, să întoarcă dintr-odată cursul vieților celor din Intrarea Vergului nr. 6, singurul din vila-bloc (de la etajul II) care suferă profund pentru regimul defunct este el, Airinei. Departe de a-și da foc în piață carnetului de membru de partid, așa cum mulți au făcut în istoria reală, comunistul lui Mihai Zamfir simte că viața lui s-a încheiat și că tot ceea ce a realizat până la această dată a fost distrus. O altă umanizare a personajului, dincolo de această consecvență în rău, dar consecvență, e dată de îndrăgostirea lui de o studentă venită din Basarabia, care îl face dependent de formele, zâmbetele și „mieunatul” ei. Activistul delator și ambițios prins în mreje de Mașa e un spectacol psiho-moral ce trebuie savurat.

Viața sentimentală complicată și erotismul reprimat, deviat, izbucnind ca din senin formează modalitatea prozastică prin care Mihai Zamfir construiește și caracterizează un trio de personaje, toate încă tinere: Christi, care stă la mansardă și e cercetător la Institutul „G. Călinescu”, sora lui după tată, Ileana, care stă la parter, și lucrează tot la un institut (fiind chimistă), și Veronica, ieșeancă, cercetătoare literară și ea, femeie fatală cu aer de ingenuă de care Christi e amorezat lulea. Toți trei sunt divorțați, ceea ce le dă libertate de mișcare; numai că Ileana nu prea mai gustă relațiile cu bărbații, plăcându-i singurătatea și perspectiva de fată bătrână, iar Veronica are o viață ieșeană misterioasă, necunoscută lui Christi și nouă (lipsa naratorului impersonal și omniscient își spune cuvântul); astfel că singurul care se agită în cadru, dând telefoane întruna la Iași ori mergând de câte ori are ocazia acolo, este bărbatul. Cu o intuiție de prozator cu majusculă, Mihai Zamfir insistă asupra întâlnirii, întâmplătoare, dintre Ileana, sora, și Veronica, iubita. Cele două femei din trio-ul încă tânăr se vor disprețui și se vor urî reciproc, din motive care îi scapă îndrăgostitului Christi, un matur copilăros, neatent și pe deasupra îndrăgostit până peste urechi. Paginile în care sunt descrise, cu amănuntul, suferințele lui din dragoste sunt excepționale. Ca la Proust, la Camil Petrescu, la Anton Holban, personajul masculin are percepțiile dilatate și o pasiune mistuitoare combinată cu gelozia și cu speranțele deșarte. Christi vrea să creadă că Veronica îl iubește așa cum o iubește el pe ea, acumulează lacom probe ale comportamentului ei, se minte singur că aceste probe îi sunt favorabile, le neagă evidența, se torturează la nesfârșit cu întrebarea dacă femeia vieții lui îl iubește sau nu, dă telefoane întruna, ca un maniac, și suferă câinește atunci când telefonul sună în gol. Când, în fine, Veronica răspunde, explicația ei va fi imediat acceptată de bietul îndrăgostit. Romancierul completează această anatomie sentimentală prin amintiri ale unor întâlniri mai vechi sau episoade mai noi de completitudine erotică. Pe lângă firul dramatic al geloziei și al suferinței din dragoste apare astfel un sentiment de împlinire care îl face pe Christi să zburde și să zboare, iar pe Veronica, să surâdă dulce și enigmatic. Relația cu năbădăi umflă factura la telefon și secătuiește finanțele lui Christi, ale cărui drumuri cu trenul spre Iași și întoarceri la București se înmulțesc. Ca să nu rateze ocazia unor descrieri meticuloase, balzaciene de această dată, Mihai Zamfir își urmărește eroul masculin, îndrăgostit și infantil, pe toată durata deplasărilor lui.

Regret că sunt de această dată un spoiler, dar romancierul, exploatând la maximum latențele personajelor din triunghiul bizar, va duce înspre final lucrurile într-o zonă inavuabilă, a incestului. Îngroziți de rafalele de arme ce se aud odată cu lăsarea întunericului pe 22 decembrie 1989, refugiați în mansarda lui Christi, ghemuiți pe jos, pe întuneric, puțin băuți, fratele și sora după tată sunt într-un punct de surescitare și emoții amestecate ca într-un cocktail. Scena este extraordinară și încă din preludiul ei se vede cum viețile paralele se întâlnesc, până la urmă, în disprețul oricăror norme sociale și morale. Ileana îl iubește de mult pe Christi și nu numai ca o soră, astfel că ura ei față de ieșeanca fatală avea ca resort tot gelozia. Dar ce atâtea explicații?! „Îi spune lui Christi să nu mai stea în dreptul ferestrei, să tragă și acolo obloanele. El o ascultă, vine lângă ea și aude o rugăminte: - Ia-mă în brațe, să nu încep să tremur iar. Surprins și nu prea, băiatul o ascultă. Corpul plinuț, înfierbântat, pare scuturat de frisoane. Vocea de alături ajunge până la el gâlgâită, cu un ușor miros de votcă. - Cât te-am așteptat și nu veneai, mi-am promis că, dacă te întorci cu bine, dacă nu pățești nimic, o să-mi fac curaj să… Întoarce-te, așa, și să taci din gură. Ileana își lipește gura fierbinte de gura fratelui ei și simte cum căldura strânsă în ea se scurge încet, de cealaltă parte. Christi suportă atacul, se lasă sărutat, se desprinde fără violență, dar, hotărât, se ridică. Vrea să o trezească pe Ileana și să plece, însă i se face milă de făptura înghesuită, ușor diformă, pe care a tratat-o cu atâta indiferență ani la rând. - Nu pleca! E o voce în lacrimi.” (p. 343).

„În așteptare” este un roman de referință, dintr-o tradiție, iată, încă vie a modernismului literar în care liniile unor personaje și fresca unei societăți nu se exclud.

Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul lui Alex. Ștefănescu „Eu și comunismul”, apărut la Curtea Veche Publishing 

Cronică apărută în „România literară”, nr. 43/ 2020

----

Mihai Zamfir, „În așteptare”, roman, Editura Polirom, Iași, 2020, 424 p.

 

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


nxt.24
YesMy