„Un mare savant creştin
Profesorul Virgil Cândea a fost una dintre marile personalităţi ale culturii noastre pe care am avut şansa să le cunosc. Asta s-a întâmplat în anul 1998, la o masă de prânz la episcopul de atunci al Râmnicului, Preasfinţitul Gherasim Cristea. A fost un prilej emoţionant pentru mine, cu atât mai mult cu cât marele savant, cu o generozitate care-l caracteriza, mi-a spus câteva lucruri măgulitoare. Trei sau patru ani mai târziu, în preajma Bunei Vestiri, profesorul Virgil Cândea şi cu mine eram invitaţi la o emisiune de televiziune cu subiect bisericesc, înregistrată într-un cadru superb şi potrivit: una dintre sălile împodobite cu icoane de la Muzeul Ţăranului Român. Atunci, mai întâi în maşina studioului, apoi în minutele premergătoare înregistrării, şi iarăşi în maşină, am avut ocazia să-l ascult pe Virgil Cândea, care, ca orice intelectual strălucit, nu făcea monolog şi nici nu afecta morgă sau preţiozitate.
Înainte de asta îl mai întâlnisem o dată în anul 1999. Era la puţin timp după Paşti şi mă aflam în grădina „Casei Assan” din Piaţa Lahovary, devenită „Casa Oamenilor de Ştiinţă”, pe care o apucasem cu nişte castani străvârstnici precum copacii lui Mateiu I. Caragiale din Remember. Eram acolo alături de câţiva prieteni pentru a-l sărbători, cu prilejul zilei de naştere, pe scriitorul Radu G. Ţeposu, directorul revistei „Cuvântul” (unde ţineam de un deceniu Cronica ortodoxă), care avea să moară de moarte năprasnică chiar în acel an. Urcând scările terasei localului şi trecând prin dreptul mesei profesorului Virgil Cândea – la care se mai aflau două persoane –, l-am salutat cu deferenţa cuvenită. Virgil Cândea s-a ridicat, mi-a întins mâna, întrebându-mă cu un aer de boier autentic: „Domnule Ciachir, nu vrei să stai să bei un pahar de vin cu noi?...”, după care am făcut cunoştinţă cu cei doi istorici care-l însoţeau. Am petrecut o jumătate de ceas minunată, după care m-am întors la masa mea, constatând încă o dată generozitatea profesorului Cândea, pe care îl aşez alături de trei oameni pe care am avut şansa să-i cunosc pe vremea în care eram foarte tânăr: părintele Dumitru Stăniloae, Petre Ţuţea şi Alexandru Paleologu.
Cu erudiţia lipsită de ostentaţie a lui Virgil Cândea m-am întâlnit iniţial la 20 de ani, când am început să citesc ediţia Dante Alighieri, Opere minore, pe care o alcătuise, o îngrijise şi o prefaţase – strălucită şi ca veşmânt grafic – la Editura Univers. Aproape două decenii mai târziu, citeam cu admiraţie studiul său Noul Testament în limba română ca act de spiritualitate şi cultură, aşezat în fruntea reeditării, transliterate cu alfabet latin, a tipăriturii Mitropolitului Simion Ştefan. Dar nu despre opera bogată, profundă, unică în substanţa ei, a lui Virgil Cândea vreau să vorbesc în acest scurt articol, ci despre un fapt la fel de important: legătura sa organică cu Sfânta noastră Biserică şi cu Ortodoxia sub aspect spiritual, cultural şi de valorificare a existenţei. Pe acestea, Virgil Cândea le-a mărturisit.
Am aflat în anii ’80, în medii monahale şi chiriarhale în care era respectat şi preţuit, că Virgil Cândea şi-a luat licenţa în teologie în perioada Terorii, adică în prima parte a deceniului şase din secolul trecut. Nu a fost singurul. Istoricul Alexandru Duţu sau criticul de artă Nina Stănculescu au urmat în condiţii de... camuflaj, în aceeaşi perioadă istorică vitregă, cursurile Institutului Teologic din Bucureşti. Din 1956, marele bizantinolog Alexandru Elian, părăsind învăţământul de stat, a deţinut câteva decenii, până la pensionare, o catedră la aceeaşi instituţie de învăţământ a Bisericii.
Suntem obişnuiţi să spunem că majoritatea intelectualilor noştri paşoptişti şi postpaşoptişti nu au fost legaţi de Biserica naţională, de tradiţia şi cultura ei. La nivel general, afirmaţia pare corectă; inclusiv azi. Însă cei rupţi de Biserică, la fel ca şi detractorii săi, cu unele excepţii, sunt intelectuali de mâna a doua şi a treia. N. Iorga, Nae Ionescu, George Enescu sau Alice Voinescu au mărturisit cu fervoare Biserica noastră. Iar această mărturisire nu a încetat nici în cei mai tragici ani ai istoriei noastre contemporane. În acest sens, Virgil Cândea este un exemplu emblematic.
Un alt istoric de primă mână, Florin Constantiniu, el însuşi un creştin pravoslavnic ireductibil, a lăsat într-o carte de amintiri o pagină fără pereche privitoare la Virgil Cândea, cu care simt nevoia să închei: „L-am revăzut, apoi, la Schitul Darvari. Era în miercurea din săptămâna a cincea din Postul Mare, când, seara, se citeşte cea mai lungă rugăciune din Biserica Ortodoxă: canonul Sf. Maria Egipteanca, scris de Sf. Andrei Criteanul. (...) Întocmai ca vameşul din parabola Evangheliei, Virgil Cândea stătea în fundul bisericii, în pronaos, concentrat, smerit, pătruns de rostirile rugăciunii şi închinându-se după fiecare tropar: «Vino, ticăloase suflete împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te acum de nebunia cea dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă». Cântările călugărilor, semiobscuritatea din biserică şi pocăinţa autentică, învăluindu-l pe Virgil Cândea, ca odinioară pe Sf. Maria Egipteanca, se uneau pentru a crea o atmosferă de sfinţenie. Îi ştiam valoarea intelectuală şi admiram creştinul pe care îl simţeam stând atunci, gol, în faţa lui Dumnezeu, doar cu păcatele sale. Îl admirasem de la distanţă, îl admiram acum, iarăşi, în Casa Domnului. // Virgil Cândea a fost un as în istorie, în teologie şi în filosofie, un intelectual desăvârşit, fascinant prin ştiinţe şi prin vorbire. A fost un fel de Grigorie Teologul al zilelor noastre, căci întruchipa cele spuse în troparul Sfântului: «Ţie, celui ce ai cercat toate adâncurile duhului şi frumuseţile vorbirii ţi s-au adaos»”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
