În politica românească s-a jucat exagerat în ultimii 26 de ani, sub miza „totul sau nimic". Dacă la putere venea o guvernare de o anumită culoare, încerca imediat să racoleze primarii partidelor aflate în opoziție sau practica presiuni prin anumiți satrapi deghizați în șefi de organizații județene. Se condiționa bugetarea unei primării sau alteia, în funcție de apartenența la partidul care guverna și atunci obțineau adeziunea primarului vizat. Această manieră de lucru a dăunat mult întregii evoluții a politicii românești și a decredibilizat-o, oamenii răzbunându-se prin a nu mai merge la vot. Pentru acest tip dominator și discreționar de a guverna, astăzi se plătesc costurile de imagine. Mulți dintre activiștii politici de după 1990, au spus mai târziu, când s-au trezit din beția puterii, că nu își explică de ce au acționat sub miza „totul sau nimic". Să fi fost vorba despre un anumit tip de spălare pe creier din vremea propagandei comuniste?
Dacă politicienii au o azi imagine proastă, nimeni nu mai sare să-i apere când sunt umiliți, uneori poate mai mult decât niște infractori de drept comun. Această neîncredere populară în sistemul politic s-a dobândit în ani și ani de nerespectare a promisiunilor, traseism politic și infracțiuni, care au împins percepția publică nu spre revoltă, ci mai grav, spre resemnare.
Decalajul dintre alegerile parlamentare și cele prezidențiale a fost menit să întărească democrația de la noi din țară. O bună coabitare între un președinte de dreapta cu un prim-ministru de stânga ar fi putut aduce multiple beneficii politice și economice țării. Primul dintre ele fiind larga reprezentare a cât mai multor oameni în actul de conducere statală. Cu toate acestea, la noi, președintele, ca primă funcție în stat, se pare că nu va face niciodată casă bună cu un prim-ministru care nu îi este dator politic. Este și mai rău când, într-o funcție înaltă fiind, scapi lucrurile de sub control și persoane cu spirit răzbunător, aflate în structuri de decizie, se pot folosi de legitimitatea ta, ca șef de stat, furnizându-ți motive de satisfacție. – „Șefu, doriți un al doilea mandat? Lăsați-ne atunci să ne facem treaba!".
Ceea ce nu știu „oamenii obișnuiți", care își văd de treaba lor și nu sunt foarte interesați de „ce fac ăia acolo sus" dar nici nepăsători și orbi nu sunt, este că în politică, a fi pus sub urmărire penală, ține mai mult de interpretare decât de probă. Se poate ca tu, politician, să-ți fi salvat țara comițând o faptă penală și asta să chiar să aducă bunăstare concetățenilor tăi. De asemenea, mai există situația în care, a nu acționa, de frica răspunderii penale, să producă consecințe mai grave și toată lumea să te privească întocmai ca pe un erou, care niciodată nu a fost acuzat de nimic. Interesante sunt căile politicii, dar în zilele noastre mulți dintre cei care gestionează „penalul" se comportă ca unii politicieni în anii 90 – totul sau nimic! Klaus Iohannis ar fi putut întrerupe acest șir de greșeli, dar nu a făcut-o. O va face primul președinte care nu va viza al doilea mandat.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
