Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail [email protected] și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

EXCLUSIV  O carte despre Eminescu

Alex. Ștefănescu a dedicat patru ani scrisului la cartea sa Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură: antumele. A recitit antumele eminesciene comparându-le cu variantele, analizând tăieturile și adaosurile din manuscrise, urmărind travaliul artistic și stadiile sale.

A rezultat o carte substanțială și „metodică", oarecum atipică în critica de obicei plastică și eseistică a lui Alex. Ștefănescu. Nu avem, aici, nici tipul de discurs din Istoria sa, în care panoramarea unor epoci literare presupunea o pespectivă totalizantă și o privire „de sus", sintetică, a operelor văzute în întregul lor. Criticul analizează amănunțit antumele lui Eminescu, „poem cu poem", cum spune, răsturnând - fiindcă a simțit că merită - perspectiva unui istoric literar și chiar a unui autor de monografie critică. Aceștia văd totalitatea unei creații literare și, prin filtrul imaginii ei esențializate, ajung la un personaj emblematic sau la o scenă-cheie. În Eminescu, poem cu poem, autorul consideră fiecare text liric în sine și îł analizează fără grabă (o excepție o reprezintă Floare albastră și Singurătate, care ar fi meritat un comentariu mai amplu), fără intenții demonstrative și ilustrative.


Prin această modalitate critică, aproape fiecare poem eminescian își arată o uimitoare bogăție. Textul devine ceea ce era de la bun început, și anume o succesiune de strofe în care simbolurile generale și miturile personale, imaginile fastuoase ori delicate, melodicitatea populară și „anxietatea influenței" culturale, registrele diferite ale unor compoziții de mici și mari dimensiuni, melancolice ori sarcastice, ale amorului și ale extincției, ale naturii și ale iatacului compun câte un poem eminescian, firește, dar eminescian într-un mod aparte.


Astfel, Sonetele seamănă și nu seamănă cu Scrisorile, Sara pe deal e altceva decât Împărat și proletar, iar Mai am un singur dor prezintă diferențe importante chiar în raport cu propriile variante. În loc de a unifica ocurențele și a le transforma în mărci ale întregii creații eminesciene, Alex. Ștefănescu le păstrează funcția lor constitutivă pentru poemul ca atare. Nu (pare să ne spună criticul), importanță nu au numai sentimentul naturii, panorama deșterăciunilor, microcosmosul și macrocosmosul, amorul defunct și rolurile sociale... Într-un poem, Eminescu a folosit aceste componente sau altele, anumite convenții, o sumă de elemente simbolice, imagistice, verbale, lexicale, iar felul în care a făcut-o este în multe rânduri original - nu numai prin comparație cu alți poeți, dar și comparându-se cu el însuși.


O propoziție a lui Eminescu citată de câteva ori de critic este următoarea: „urând esența vieții, iubesc ale ei forme". Un arsenal de strategii, tehnici discursive, subtilități compoziționale a fost utilizat de poet pentru a lucra un text de o „simplitate" obținută cu trudă. Multe dintre versurile eminesciene par „săpate în piatră" nu fiindcă ele ar fi intrat deja în conștiința colectivă când le-am citit pentru prima oară, ci pentru că poetul a spart, așa zicând, multe pietre în lucrul lui maniacal-perfecționist cu dalta. Eminescu nu mai poate fi „corectat" și „îmbunătățit" deoarece el însuși (ca și Caragiale) s-a corectat și s-a îmbunătățit până la varianta finală.


E motivul pentru care văd lucrurile diferit față de Alex. Ștefănescu în ceea ce privește frazele „complicate și silnice", stilul „declamativ-romantic", versurile „încărcate excesiv", câte o introducere „încâlcită", câte o strofă „melodramatică" sau „artificială". Ele îmi par nu defecte ale textelor lirice eminesciene, ci caracteristici chiar ale romantismului care așa este: melodramatic și încâlcit, artificial și excesiv. Ar fi, de altfel, inexplicabil ca un poet cu geniu în „purificarea" versului (comparat de critic cu Brâncuși) să facă poeme lungi și „declamative" din eroare; și nu din chiar miza poemelor respective. Unde are dreptate autorul în critica făcută versurilor eminesciene este la cele din faza de primă tinerețe. La mormântul lui Aron Pumnul e, într-adevăr, un text declamativ din nepriceperea junelui poet. Dar chiar și aici găsim măcar două versuri citabile: „Metalica, vibrânda a clopotelor jale/ Vuiește în cadență și sună întristat".


Analiza fiecărui poem eminescian este motivantă și captivantă. Uneori, criticul exagerează prin discuții inutile despre actualitatea versurilor eminesciene, despre incapacitatea tinerilor „prozaici" de azi de a le gusta, despre diferența dintre amorul de atunci și sexul de acum... Tinerii de azi sunt la fel de răi ori de buni ca tinerii din orice epocă, a lui Eminescu inclusiv; iar poezia cu majusculă are capacitatea de a traversa epocile, fiind actuală oricând și oriunde.


Avem un mare poet și, analizându-l, un critic literar at his best. Cartea de față, substanțială și înnoitoare, împrospătează exegeza eminesciană.


Săptămâna viitoare voi scrie despre romanul În drum spre Ikaria de Gabriel Chifu (https://www.editura-art.ro/info/carte/in-drum-spre-ikaria-gabriel-chifu-s), apărut la Editura ART.

 

(w670)



----
Alex. Ștefănescu, Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură: antumele, Editura Allfa, București, 2017, 432 pag.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play






Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: [email protected]


nxt.24
YesMy