Descoperiți seria Centenar 2018: Mărturii și studii esențiale despre România în Primul Război Mondial

Duminică, 27 august 1916, la ora 11 dimineața, Consiliul de Coroană a hotărât intrarea României în război de partea Antantei.

Editura Humanitas vă invită să descoperiți seria Centenar 2018: mărturii și studii esențiale despre România în Primul Război Mondial, 12 cărți apărute în această serie și multe altele în curs de apariție până la sfârșitul anului viitor.

Jurnal de război, 1916-1917

„14/27 august 1916: ziua intrării României în Primul Război Mondial. Este și ziua când regina Maria începe să-și țină jurnalul, pe deplin conștientă că trăiește un moment de maximă semnificație, atât pentru țară, cât și pentru propriul său destin. Titlul Jurnal de război ne aparține și necesită, poate, o precizare. Uniforma albă de infirmieră în care a apărut în toți acești ani ar putea lăsa impresia unui efort, desigur demn de elogii, dar de ordin aproape exclusiv «sanitar» și umanitar. În fapt, regina intervine în toate resorturile războiului. Chiar dacă nu avea nici o calitate oficială în dirijarea treburilor publice (nu era regina domnitoare, ci doar soție de rege), a jucat un rol deloc neglijabil în orientarea generală a României în preajma și în timpul războiului. Într-un anume sens, a fost războiul ei. Volumul prim al Jurnalului de război se încheie în preajma marilor bătălii din vara anului 1917. Vor urma încă două volume. Pe regină o așteaptă momente de triumf, dar și noi și teribile încercări.“ (Lucian Boia)

Jurnal de război, 1917-1918

„Partea a doua a jurnalului reginei Maria este cea mai încărcată cu desfășurări dramatice. Situația e atât de nesigură și de schimbătoare, încât momentele alternative de bucurie și de disperare se țin lanț, punând nervii și judecata tuturor la grea încercare. România se simte trădată: de ruși, în primul rând, dar și de partenerii occidentali care par să nu înțeleagă situația disperată în care a ajuns, fără să aibă vreo vină. Românii nu mai au de ales decât între un sfârșit eroic și o pace înjositoare. Cârmuitorii țării aleg pacea, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, capitularea. În ciuda apelurilor reginei la rezistență. Jocurile erau făcute. Probabil că până la urmă a fost mai bine așa: o decizie rațională, care a salvat pe moment ce se mai putea salva, și nu una eroică, extrem de riscantă. Dar trebuia să apere cineva nu numai interesele imediate ale țării, ci și onoarea românească. A făcut-o, cu nestăvilită pasiune, regina Maria." (Lucian Boia)

Jurnal de război, 1918

„În primăvara anului 1918, România e prăbuşită. Pacea separată, pe care fusese nevoită să o accepte în urma defecţiunii ruseşti, a mutilat-o teritorial, înrobind-o totodată economic şi anulându-i independenţa politică. Cine ar fi putut să întrevadă răsturnarea care avea să se petreacă pe frontul de Vest în partea a doua a anului? La doi paşi de ceea ce ar fi putut fi pentru ea victoria definitivă, Germania cedează şi pierde complet partida. România înfrântă, aproape nimicită, se află acum în tabăra învingătorilor. Austro-Ungaria dispare de pe harta Europei. Bucovina şi Transilvania se unesc, la rândul lor, cu ţara. Din ideal, România Mare devine realitate.
Înfrângerea Puterilor Centrale o propulsează din nou pe regină în prim-plan. Istoria i-a dat dreptate! Tot mai multe voci o aclamă, numind-o „împărăteasa tuturor românilor“. La 1 decembrie 1918 îşi va face intrarea triumfală în Bucureşti, călare şi în uniformă militară... A rămas în istorie, la loc de frunte, printre marii făuritori ai României Mari.“ (Lucian Boia)

Primul Război Mondial, Lucian Boia

„O istorie fără Primul Război Mondial rămâne posibilă, măcar în planul strict al imaginarului. O istorie cu adevărat fabuloasă, fiindcă fără Primul Război Mondial nu s-ar fi petrecut o mulțime de evoluții ulterioare. Lumea de azi ar arăta altfel. Desigur, singura istorie e cea care s-a petrecut: cu Primul Război Mondial la locul lui. Însă discuția asupra alternativei nu e lipsită de interes în planul teoretic al istoriei: ne îndeamnă spre luarea în considerare a unui mecanism cauzal mai complex și mai subtil, mai puțin tiranic și mai puțin previzibil decât schema explicativă cu care s-au obișnuit istoricii.“ (Lucian Boia)

Memorii de război

„În anul 1916, la sfârșitul verii, când România tocmai intrase în Marele Razboi, poetul G. Topîrceanu, sergent într-un regiment de artilerie grea, amenaja pozițiile de pe malul drept al Dunării. Au urmat asaltul trupelor bulgaro-germane sub comanda mareșalului August von Mackensen și cinci zile de lupte cumplite: dezastrul de la Turtucaia. Au murit pe câmpul de bătălie peste 6 000 de români, iar Topîrceanu a împărtășit soarta celor 28 000 de prizonieri. Memoriile sale din război, publicate în două volume (Amintiri din luptele de la Turtucaia, 1918, și Pirin Planina, 1936), aduc lumină asupra unuia dintre episoadele importante ale istoriei noastre peste care s-a așternut uitarea. Din paginile acestea de valoare literară certă, în care deznădejdea se împletește cu speranța, cu observația lucidă, cu lirismul și, de multe ori, cu umorul, lumina omeniei se ridică peste toate grozăviile unei tragedii istorice care nu a cruțat nimic.“ (Daniel Cain)

„La 13 august 1916 am intrat în război, la 31 decembrie 1918 România ia loc la masa Conferinţei de Pace. Ce s-a petrecut în acest răstimp este rodul celor ce am scris aici.“

Jurnal din vremea ocupației, vol I

Deseori citate, însă niciodată reeditate, Impresiunile şi părerile personale ale lui Vasile Th. Cancicov au reprezentat, până astăzi, mai degrabă o raritate bibliografică. Spre deosebire de alte însemnări asemănătoare, acestea au reuşit să treacă testul timpului. Nu doar prin dimensiunile sale impresionante, ci mai ales prin calitatea informaţiilor conţinute, jurnalul lui Cancicov ne dezvăluie felul în care a luat naştere România Mare. Totul este relatat cu francheţe, fără cosmetizări, cu adevăruri dureroase şi rostite până la capăt. (Daniel Cain)

Jurnal din vremea ocupației, vol II

Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie.

"Azi se împlinesc doi ani de când am început a scrie notele acestea, iar mâine doi ani de la declararea războiului României. Când am început a le scrie, în odaia de la hotel Caraiman, la 13 august 1916, eram plin de entuziasm. După doi ani de teribile frământări şi decepţii, ne găsim zdrobiţi şi umiliţi ca ţară, fără mari speranţe de mai bine. România liberă şi cu imens prestigiu de la 13 august 1916 e o Românie îngenuncheată şi fără independenţă. Deşi am sacrificat o parte din teritoriul ţării prin Pacea de la Bucureşti, ţara e încă sub călcâiul inamicului şi ocupată milităreşte. Guvernul ce ne guvernează – în derâdere – în numele Regelui Ferdinand, deşi compus din români, îndeplineşte ordinele şi poruncile ocupantului duşman, neputând face nimic în interesul României. Ce va aduce ziua de mâine e un mister pe care nimeni nu poate prevedea."

Viața și aventurile unui Cioban Român în Bulgaria

„Memoriile lui Nicolae Șucu se citesc ca un scenariu de western. Vedem cu ochii săi Bărăganul, bălțile Ialomiței și Dunării și mai ales Dobrogea, ținuturi de frontieră, cu locuitori puțini, cutreierate de haite de lupi și păscute de turme imense, unde oamenii își păzesc avutul și viața bizuindu-se pe bâta ciobănească, pe cuțit și revolver. Fire aventuroasă, eroul nostru se lasă sedus de atracția unui trai ușor. Însă vin anii războaielor – cele balcanice, apoi conflagrația mondială. Nicolae Șucu stă sub arme mai bine de cinci ani și ia parte la marile bătălii care vor desena harta Balcanilor. E martor al schimbării frontierelor, al mișcărilor de populație și al atrocităților care brăzdează epoca și spațiul geografic. Cu toate calitățile sale – e, fără îndoială, un om care știe să se descurce –, faptul că reușește să supraviețuiască vremurilor este, până la urmă, miraculos. Citindu-i povestea vieții, ne putem da seama că miraculoasă a fost, de fapt, supraviețuirea tuturor anonimilor prinși în vâltoarea acestei istorii.“ (Daniel Cain)

Tezaurul României de la Moscova

Pentru cei mai mulţi dintre români, Tezaurul înseamnă aurul Băncii Naţionale a României. Şi totuşi, acesta reprezenta mai puţin de o zecime din valoarea bunurilor evacuate în Rusia în 1916 şi 1917. Românii au expediat atunci tezaurele Băncii Naţionale şi ale Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, ale băncilor private şi ale instituţiilor publice, bijuteriile Coroanei, cele mai importante obiecte de artă din muzee şi colecţiile private, odoarele mănăstireşti, colecţiile numismatice, arhivele statului, arhivele diplomatice, manuscrisele, cărţile rare, în fine, tot ce reprezenta, ca patrimoniu, identitatea naţiunii române, începând cu secolul al XVI-lea. Pentru noi, chestiunea Tezaurului este simplă: le-am dat ruşilor toată avuţia noastră, spre păstrare, cu acte în regulă. De 100 de ani le-o cerem înapoi. Pentru români, rezolvarea problemei Tezaurului ar duce la îmbunătăţirea relaţiei bilaterale. Pentru ruşi, îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale ar duce la rezolvarea problemei Tezaurului. Iată o situaţie fără ieşire.

Misiune în România

„La două săptămâni după dezastrul de la Turtucaia, autoritățile române au făcut primele demersuri pentru trimiterea în țară a unei misiuni militare de către guvernul francez; în fruntea Misiunii a fost desemnat generalul Berthelot. Cu ajutorul câtorva sute de ofițeri, subofițeri și soldați specialiști francezi, de la aviatori și medici până la mitraliori și artileriști, o armatã distrusã se va transforma într-o forță capabilă să obțină singura victorie a Antantei împotriva Puterilor Centrale din anul 1917. Printre cei care au contribuit la miraculoasa renaștere a armatei române se află și căpitanul Marcel Fontaine. Este martorul mizeriei în care se zbat cei refugiați într-o Moldovă suprapopulată și înfometată, plină de trupe rusești. Depune mari eforturi pentru îmbunătățirea condițiilor igienice, dar se lovește de o teribilă inerție. Și atunci își dă seama că nu poate avea autoritate asupra subordonaţilor decât fiindu-le el însuși un model.“ (Daniel Cain)

Însemnările unui diplomat de altădată

„În tot cursul carierei sale, contele de Saint-Aulaire a ţinut un jurnal, scris cu erudiţie şi talent, plin de evocări pitoreşti despre vremuri astăzi cu totul apuse. Acestor însemnări Saint-Aulaire le-a adăugat fragmente din rapoartele sale oficiale, spre a constitui în cele din urmă volumul de memorii publicat de el la adânci bătrâneţi, cu puţin înainte de moarte. Sentimentele de ataşament fierbinte ale lui Saint-Aulaire pentru ţara noastră surprind şi astăzi. Nu credem ca numeroşii străini ce au trecut sau au trăit pe meleagurile noastre să-şi fi exprimat aceste sentimente mai intens decât membrii Misiunii Franceze, care, între 1916 şi 1918, au împărtăşit la Iaşi durerile şi speranţele poporului român.“ (Mihai Dim. Sturdza)

România în lumini și umbre

Publicată în 1921, la finele Marelui Război, cartea canadiencei Ethel Greening Pantazzi este un minunat amestec de istorii și istorie. Volumul debutează luminos, într-o Românie necontaminată de smogul revoluției industriale și unde, cum mărturisea autoarea, te puteai ușor transporta în secolul al XV-lea. Luminile unui trai confortabil și indestulat se sting parcă simbolic în seara intrării României în Primul Război Mondial, în vara anului 1916. Evadarea spre aparent mai liniștita Odessa aduce cu sine doar o noapte și mai adâncă. Victoria bolșevicilor, în toamna anului 1917, a schimbat total viața liniștitei colonii românești din Odessa, iar arestarea soțului autoarei, alături de alți reprezentanți ai protipendadei românești, a prilejuit și momentul de eroism al canadiencei, după întâlnirea cu un curajos compatriot, celebrul colonel Boyle. Însă dincolo de toate acestea, cartea lui Ethel Greening Pantazzi rămâne o istorie frumoasă despre români în vremea în care luminoasa Belle Epoque făcea loc întunecatului Grande Guerre.“ (Constantin Ardeleanu)

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News