Până la începutul anilor ’80, înainte ca buldozerele fostului regim să demoleze câteva cartiere centrale, din Dealul Uranus, unde se afla un monument al pompierilor care au ţinut piept câtva timp trupelor lui Fuad Paşa, intrate în Bucureşti în 1848, cobora o stradă spre un stadion de vreo 30.000 de locuri, zis şi Stadionul Republicii. Fusese însă ridicat în vremea lui Carol al II-lea şi se numise iniţial Stadionul ANEF (Academia Naţională de Educaţie Fizică).
În după-masa zilei de 10 mai 1936, sărbătoare naţională a României pe atunci, după ce în cursul dimineţii luase parte la parada oficială, Regele Carol al II-lea, aşa cum relatau ziarele de a doua zi, asistase la un meci de fotbal în cursul căruia naţionala României şi cea a Iugoslaviei îşi disputaseră Cupa „Regele Carol al II-lea”. Înainte, în timpul şi după desfăşurarea meciului, Regele fusese aclamat de zecile de mii de spectatori care umpleau până la refuz tribunele stadionului.
La parada oficială, Carol se bucurase de alte aclamaţii, iar la un moment dat, prin dreptul tribunei în care se afla, defilase şi clasa Marelui Voievod Mihai de Alba Iulia, compusă din elevi ale căror familii proveneau din felurite categorii sociale.
În acelaşi an 1936, Carol al II-lea ia parte la un derby pe Hipodromul Băneasa, unde se dispută o altă cupă ce îi poartă numele, în calitate de preşedinte al Jokey-Clubului, inaugurează Abatorul din Constanţa, pleacă de la Sinaia pe 20 iulie, de Sfântul Ilie (patronul aviatorilor), pentru a fi de faţă la un miting aeronautic, participă, lângă Râmnicu Sărat, la o vânătoare la care sunt împuşcaţi 136 de sitari, merge iarăşi la Constanţa să vadă singurul nostru submarin, este naş de cununie (la Paris) al fiicei actriţei Elvira Popescu, vânează şi la Scroviştea, îi primeşte în data de 7 iunie pe şefii de stat ai „Micii Înţelegeri” – din care făcea parte şi România –, adică pe regentul Paul al Iugoslaviei şi pe preşedintele Eduard Benes al Cehoslovaciei. Cu acest prilej, în Sala Tronului are loc un concert avându-i ca şefi de orchestră pe George Georgescu, respectiv Ionel Perlea (viitorul cumnat al lui Mircea Eliade). Carol este intervievat de o ziaristă celebră, Geneviève Tabouis, un fel de Oriana Fallaci a vremii sale, cu orientare – bineînţeles – de stânga. Folclorul susţine că, cu acel prilej, Regele i-ar fi spus ziaristei, în particular, cu amară luciditate: „Sunt conştient că peste zece ani aici vor fi stăpâni ruşii...”.
Carol al II-lea fusese încă de tânăr subiect pentru presa străină, date fiind patimile lui amoroase (Zizi Lambrino, Elena Lupescu) şi succesivele sale renunţări la calitatea de principe moştenitor. Ziarele străine scriseseră despre el pe când se afla expatriat în Elveţia. Firea aventuroasă şi excentrică a tânărului prinţ îl făcuse pe bătrânul rege Carol I să spună despre el, potrivit memoriilor lui Mihail Manoilescu: „Este singurul român adevărat din familia noastră; înjură şi face datorii”.
În vremea expatrierii, când începuse să regrete plecarea din ţară, viitorul rege fusese vizitat sau se întâlnise nu numai cu oameni politici, între care N. Iorga, ci şi cu ziarişti români. Astfel, a avut la Paris o întrevedere cu Nichifor Crainic. S-a întâlnit şi cu Pamfil Şeicaru, pe care, odată urcat pe tron, îl va primi adesea la Palat. Din toamna lui 1930 şi până în vara lui 1933, aproape că nu este zi în care să nu-l aibă în preajmă pe Nae Ionescu, directorul ziarului „Cuvântul”, căruia i se spunea „Tata Noe” la Palat. În 1938, când va înfiinţa oficiosul carlist „România”, tipărit cu banii Ministerului de Interne condus de Armand Călinescu, îi va încredinţa direcţia şi concesiunea gazetei scriitorului
Cezar Petrescu. Spre deosebire de înaintaşii săi, Carol al II-lea era perfect conştient de impactul presei. Apărea în clişeele fotoreporterilor atât în uniformele nenumărate care îi erau nespus de dragi, cât şi în costume şi sacouri bine croite, cu cravata înnodată impecabil la gât şi uneori cu o havană între degete: imagine pe care săptămânalul „Vremea” o oferea cititorilor săi, pe o întreagă pagină, cu prilejul inaugurării Palatului Telefoanelor, de pe Calea Victoriei, în anul 1933.
În anul 1936, un clişeu de cotidian îl înfăţişa pe rege cu ochelari de soare, la volanul unei maşini decapotabile. Manevrele militare de la mijlocul anilor ’30, care s-au soldat cu nenumărate concentrări, îl arată în ţinută de campanie, coborând dintr-un automobil de teren sau scrutând orizontul cu un binoclu. Declară în interviurile date presei autohtone că munceşte „18 ore pe zi”. Aceleaşi ziare îl prezintă în uniformă albă cu fireturi pe puntea unui vapor lunecând pe luciul Dunării... Presa nu poate scrie nimic negativ despre el, dar loveşte în membrii camarilei, cum fac „Universul” şi ziarele de stânga cu Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei. Se insinuează ideea că Majestatea Sa este rău sfătuit de unii sfetnici. Desigur, tot acest apetit de a fi mereu prezent în ziare sugerează intenţiile sale autoritare, concretizate în 1938. Regele înfiinţează cămine culturale, tabere de muncă, Straja Ţării, organizaţie pentru adolescenţi, cu uniforme şi structură cu reflexe paramilitare... Este setos de autoritate unică, dar şi doritor să reformeze şi să modernizeze. Armata capătă în vremea sa un mare prestigiu social.
Subiect pentru presa occidentală fusese Carol al II-lea şi după atentatul nereuşit asupra sa din aprilie 1934, cunoscut la noi sub denumirea de „Atentatul din Vinerea Mare”. Un militar fost susţinător al revenirii sale în ţară, locotenent-colonelul Victor Precup, dezamăgit de faptul că Regele nu îşi ţinuse promisiunea despărţirii de Elena Lupescu, a organizat o ambuscadă: urma să se tragă asupra Regelui pe traseul străbătut de acesta. Serviciul special al lui Mihail Moruzov era la curent cu planurile atentatorului şi putea să-l facă inofensiv. Pentru a apărea însă ca un salvator al vieţii Regelui, Moruzov n-a intervenit, potrivit istoricului Cristian Troncotă, decât în ultima clipă, conferind astfel un caracter dramatic episodului. Precup a fost degradat şi a primit zece ani de temniţă grea, iar Mihail Moruzov a devenit omul de încredere al lui Vodă până la abdicarea şi plecarea sa din ţară. Iată şi explicaţia faptului că Moruzov şi Serviciul Special de Informaţii al Armatei, nu Siguranţa Generală, aşa cum s-ar fi cuvenit, îi asiguraseră Regelui protecţia pe durata călătoriei la Londra şi înapoi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
