Potrivit acesteia, problema cea mai mare e legată de faptul că România nu oferă o soluție eficientă de tratare a dependențelor, lucru confirmat și de mai mulți specialiști din domeniu:
„Hai că nici nu știu dacă fac bine pentru că vorbesc despre subiectul ăsta, dar nu mă pot abține. Pe mine m-a marcat foarte tare mărturia unei mame care are o fată adolescentă dependentă de Amfetamină. Povestea nenorocirile prin care trece și neputința ei de a o ajuta, în condițiile în care, în România, nu există un sistem pentru oamenii dependenți, pentru adolescenți, pentru copiii dependenți de droguri.
Vă mărturisesc că asta este una dintre marile mele temeri. Doamne, am coșmaruri cu chestia asta! Și mă uitam la comentarii, iar multe dintre ele erau ceva de genul - „da, dar tu unde ai fost când fii-ta s-a apucat de Amfetamină?” Sigur că multe cazuri vin de la niște copii neglijați. Sigur că mulți vin din familii unde au trăit anumite traume, iar drogul e un refugiu. Dar nu e tot timpul așa, eu sunt un copil care s-a refugiat în mâncare, într-o anumită etapă a vieții mele. Și mâncarea era pentru mine atunci ca un soi de drog, dar ai mei n-au avut efectiv nicio vină. N-a fost vina lor, a fost vina... vieții. A fost vina mea.
N-aș blama părintele, așa, din start. Nu cred că e tot timpul așa. Eu după ce am auzit prin ce trecea femeia aia, săraca... Doamne, deci mie îmi venea să mă duc să o iau în brațe, nu să-i zic - „ce-ai făcut cucoană când fii-ta s-a drogat” ! Băi, deci mi-a fost o milă, mi s-a rupt sufletul! Povestea femeia aia că trebuie să o țină pe sărmana copilă legată de pat ca să nu-și facă rău și să nu facă rău nici altora, iar cum după două săptămâni o dă din spital acasă, că n-au cum s-o țină, nu există sistem, nu există legislație. Mi se pare îngrozitor!
Și în condițiile astea, ce mi se pare mie dezamăgitor și lipsit de speranță este faptul că ăia care comentau, care reflectă într-o oarecare măsură mentalitatea generală, pe ăia îi interesa să o blameze pe săraca femeie, când problema de bază este că nu avem un sistem profesionist pentru astfel de cazuri. Ce faci cu astfel de cazuri care se înmulțesc? Unde-i duci, ce faci cu copiii ăștia? Asta mi se pare problema reală”, a relatat Carmen Brumă, în mai multe clipuri de „Story”, postate pe Instagram.
Problema a fost evidențiată și de criminologul Vlad Zaha: „Centre de dezintoxicare publice, pur și simplu, nu există la momentul acesta”
Întrebat cum se face tratarea dependenților în România, criminologul Vlad Zaha, specializat la Universitatea Oxford, a răspuns pentru DC News:
„Voi spune exact ceea ce zice și Asociația Română de Psihiatrie și Psihoterapie, și anume că, din păcate, tratarea dependenților la noi se face aproape exclusiv în spitale de psihiatrie, care nu sunt pregătite în sensul tratării afecțiunilor de acest fel. Și știm foarte bine ce condiții sunt în spitalele de psihiatrie din România. Nici nu mai vorbesc despre centre de post-cură. După tratarea episoadelor de criză, de sevraj, adică după stabilizare, în termeni medicali, pacienții au nevoie de sesiuni de post-cură de foarte lungă durată. Vorbim despre câteva luni de zile, iar perioada se poate extinde și la câțiva ani de zile.
Nu avem niciun centru din acesta în România, iar centre de dezintoxicare publice, pur și simplu, nu există la momentul acesta. Sunt câteva construite, care nu s-au mai deschis niciodată, din motive absurde, tipic românești, administrative. Nu s-a găsit un cadru operativ pentru ele”.
Specialistul a semnalat și care e problema cu ideea testării copiilor, în condițiile în care părinții nu au cum să îi trateze, dacă aceștia sunt găsiți pozitiv.
„Asta se conectează și cu problema testelor antidrog în școli, dacă ne gândim la faptul că testele antidrog ale poliției pot avea rateuri și în 50% dintre situații, trebuie să mergi la IML cu cel mic. Apoi durează mai mult timp până îți vin rezultatele. Și ce faci dacă afli că, într-adevăr, copilul tău consumă? Asta se întrebase și medicul Costin Militaru, retoric - „Ce faci din punctul ăla? Trebuie să îl duci la tratament, dar n-ai unde. Ok, te duci la tratament în străinătate și te întorci cu el pentru centre de post-cură. Unde îl duci? N-ai unde!”. Și ne zice el apoi, ăsta e aproape un citat: „Vei merge cu cel mic de mână la IML sau la o unitate medicală și o să urle asistenta pe hol - Ăsta e drogatul?”. Iar analizele la IML sunt pe banii tăi, bineînțeles.
Și ce afli după analize? Pentru că oricum poți vorbi cu el direct. Putem întreba copiii ce consumă, pentru că incursiunile sociologice non-invazive cu chestionare, de exemplu, administrate la o clasă, pot spune mult mai multe și cu mai mare acuratețe decât calvarul reprezentat de niște teste extrem de scumpe, despre care ne zice atât Organizația Mondială a Sănătății, cât și Biroul Națiunilor Unite pentru Droguri și Infracționalitate, Centrul European de Monitorizare a Dependenților și Toxicomaniei, dar și Academia Americană de Pediatrie, nu doar că nu pot fi recomandate, ci inclusiv că nu funcționează, fie că vorbim despre prevenire, fie că ne referim la efectele adverse destul de mari, însemnând tranziția către substanțe care nu ies la teste. Doar 8 substanțe ies la teste, în timp ce piața oferă 1200 de droguri în Europa”, a mai precizat Vlad Zaha.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
