Un copil de 7 ani a fost certat într-o excursie. A sunat acasă și le-a povestit părinților ce s-a întâmplat. La întoarcere, conflictul dintre copil și învățătoare a devenit conflictul părinților. A urmat agresiunea asupra cadrului didactic, două fetițe au fost rănite, iar cei doi părinți au fost arestați preventiv pentru 30 de zile.
Cazul de la Pătroaia-Vale, în care un conflict dintre o profesoară și un elev de 7 ani a escaladat până la violență și arestarea părinților, ridică întrebări care merg dincolo de ancheta penală. În această analiza DC News, privim acest caz prin trei perspective, cea a psihologului Radu Leca, a învățătorului Petruț Rizea și a unei mame. Ce înțelege un copil când părinții intervin violent pentru a-l apăra? Unde se termină protecția și unde începe un comportament care poate afecta chiar copilul pe care părintele spune că îl apără?
Un copil spune „m-a certat învățătoarea/profesoara”. Ce ar trebui să audă, de fapt, părintele?
Copilul vine acasă supărat, plânge sau povestește că un profesor l-a certat. Primul impuls este protecția. Eu, ca mamă, cunosc perfect această reacție. Și copilul meu vine acasă și spune că a fost certat. La școală, la activități, chiar și în excursii. Vine acasă și-mi povestește și, da, au fost momente când primul meu instinct a fost: „Cum adică să-mi cerți copilul?!” Dar nu am mers să bat pe nimeni. Pentru că una e să-ți aperi copilul și alta e să-i rezolvi conflictele cu pumnii.
Eu mă tot gândesc la copilul acela din Dâmbovița. Ce a învățat? Că atunci când cineva te supără, îl lovești? Că dacă mama și tata sunt suficient de furioși, conflictul se rezolvă prin forță?
Copiii învață enorm din ceea ce văd la noi. Putem să le spunem de o mie de ori „nu lovi”, dar dacă noi lovim când suntem furioși, comportamentul nostru va vorbi mai tare decât toate lecțiile din lume. Eu pot să-mi apăr copilul. Pot să cer explicații unui profesor, să fac reclamație, să merg până în pânzele albe dacă e nevoie. Dar vreau ca băiatul meu să învețe ceva mai important: că poți fi furios fără să devii violent. Pentru că, până la urmă, copiii nu învață să gestioneze conflictele din ce le spunem noi. Învață atunci când se uită cum ne comportăm noi. Și aici chiar ar trebui să ne uităm puțin în oglindă. Ce exemplu le dăm?
Psihologul Radu Leca: pentru copil, granița dintre protecție și răzbunare poate deveni imposibil de înțeles
Psihologul Radu Leca analizează cazul din perspectiva dezvoltării copilului și a felului în care un minor poate interpreta reacția propriilor părinți.
„Incidentul produs în localitatea Pătroaia-Vale, județul Dâmbovița, la întoarcerea dintr-o excursie la Predeal, nu reprezintă doar o agresiune fizică asupra unei profesoare de 48 de ani. Evenimentul depășește sfera penală și intră cu forță în teritoriul psihologiei dezvoltării, al traumei infantile și al dinamicii familiale disfuncționale. Un băiat de șapte ani, certat de cadru didactic pentru un motiv minor, a sunat acasă. Părinții, o femeie de 27 de ani și un bărbat de 32 de ani, au răspuns nu prin dialog, nu prin întâlnire cu școala, ci prin lovituri cu palmele și pumnii. În timpul atacului, două fetițe, de șapte și opt ani, au fost împinse și rănite. Cei doi agresori au fost arestați preventiv pentru 30 de zile. Dar consecințele psihologice rămân și vor persista mult după expirarea mandatului de arestare”, spune Radu Leca pentru DC News.
Psihologul atrage atenția asupra unei diferențe pe care adulții o pot înțelege, dar pe care un copil de 7 ani poate să nu o poată separa atât de ușor.
„Un copil de șapte ani se află în stadiul operațiilor concrete, conform teoriei lui Jean Piaget. La vârsta respectivă, gândirea se bazează pe logică directă, pe cauzalitate imediată și pe interpretare literală a evenimentelor. Minorul nu deține capacitatea de a abstractiza intențiile complexe ale adulților, nu poate diferenția între apărare și răzbunare, între protecție și brutalitate”, adaugă psihologul.
Există însă o a doua posibilitate, poate mai puțin discutată. Copilul nu trebuie să interpreteze reacția părinților ca pe o demonstrație de putere. Poate ajunge să creadă că el a provocat totul.
Radu Leca explică: „A doua interpretare posibilă: `Eu sunt responsabil pentru violența părinților`. Copilul de șapte ani nu distinge între cauzalitate și corelație. El a fost certat, a sunat acasă, părinții au venit și au lovit. Lanțul cauzal pare direct. Minorul poate concluziona că propriul comportament, propria greșeală minoră, a declanșat un răspuns catastrofal. Se instalează vinovăția. Vinovăția cronică la vârsta respectivă duce la anxietate generalizată, la depresie mascată, la inhibiție socială. Copilul va încerca să devină invizibil, să nu mai ceară nimic, să nu mai greșească niciodată. O astfel de adaptare aparentă liniștită ascunde o suferință profundă și o stimă de sine erodată”.
Această perspectivă complică și mai mult ideea de „părinte care își apără copilul”. Pentru că intenția declarată a adultului și efectul asupra copilului pot merge în direcții diferite. Părintele poate crede că îl protejează. Copilul poate rămâne cu întrebarea dacă tot ce s-a întâmplat este din vina lui. Mai ales atunci când conflictul produce consecințe serioase pentru familie.
„În cazul de la Pătroaia-Vale, copilul de șapte ani și-a văzut mama și tatăl arestați. Indiferent de cât de mult îi iubește, indiferent de cât de mult îi idealizează, separarea prin arest este o traumă suplimentară. Copilul poate interpreta arestarea ca pe o pedeapsă pentru propria plângere telefonică”, adaug[ psihologul.
Învățătorul Petruț Rizea: Profesorul poate ajunge să se teamă să mai corecteze un copil
Dacă psihologul analizează ce se poate întâmpla în mintea copilului, învățătorul Petruț Rizea aduce în discuție o altă consecință: ce se întâmplă cu relația dintre elev și profesor atunci când părintele răspunde violent.
„Am fost agresat verbal și am trecut prin situații în care m-am simțit amenințat sau intimidat de părinți. Nu am fost agresat fizic. Cunosc însă și colegi care au fost jigniți, amenințați ori intimidați de părinții unor elevi. Nu ar trebui să minimalizăm agresiunea verbală doar pentru că nu lasă urme vizibile. În momentul în care un părinte urlă, jignește sau amenință, profesorul primește mesajul că orice limită pusă unui copil îl poate expune personal. Iar de aici apare teama, autocenzura și sentimentul că instituția în care lucrează nu îl poate proteja”, susține prof. Rizea la DC News.
Aici se vede un alt efect al violenței. Copilul nu pierde doar o limită într-un anumit moment. Poate pierde, în timp, un adult dispus să îi spună când greșește.
„Relația dintre elev și profesor se construiește pe încredere, siguranță și existența unor limite. Atunci când părintele intervine violent, copilul învață că profesorul este un adversar, iar autoritatea lui poate fi anulată prin amenințare sau forță. Profesorul poate ajunge să evite să îl mai corecteze pe copil, de teama unui nou conflict. Pe termen scurt, elevul poate simți că a câștigat. În realitate, pierde un adult care ar fi trebuit să îl îndrume și pierde șansa de a învăța că greșelile, frustrările și consecințele fac parte din viață”, adaugă învățătorul.
Părintele are dreptul să își apere copilul. Dar ce înseamnă, concret, apărarea?
Cazul ridică și o problemă importantă pentru părinți: profesorul are întotdeauna dreptate? Nu. Un profesor poate greși. Poate avea un comportament nepotrivit. Poate umili, poate sancționa disproporționat sau poate încălca reguli care trebuie investigate. Nici psihologul, nici învățătorul nu susțin că părintele trebuie să accepte orice comportament.
„Părintele are nu doar dreptul, ci și obligația de a-și proteja copilul, inclusiv în situația în care un profesor îl umilește, îl nedreptățește sau îl agresează. Profesorul nu este infailibil, iar autoritatea sa nu îl așază deasupra legii și a criticii. Dar protecția copilului trebuie realizată prin dialog, verificarea faptelor și folosirea căilor instituționale. Ea se oprește înaintea primei jigniri, amenințări sau lovituri. Un părinte are dreptul să conteste conduita unui profesor, dar nu are dreptul să îl intimideze sau să îl atace. A-ți proteja copilul nu înseamnă să îl protejezi de orice observație, limită ori consecință. Copilul căruia i se transmite că nu poate greși și că orice mustrare este un atac nu este protejat, ci vulnerabilizat pentru viața de adult”, susține prof. Petruț Rizea.
„Apărarea copilului este un proces psihologic și juridic complex, care presupune acțiuni deliberate, proportionale și orientate către bunăstarea minorului. Violența este un act impulsiv, disproporționat, orientat către descărcarea emoțională a agresorului. Diferența nu este doar de grad. Este de natură.
Apărarea copilului începe cu empatia. Părintele se pune în locul copilului, înțelege suferința lui, dar nu se identifică cu ea. Părintele menține o distanță psihologică necesară pentru a gândi clar. Violența începe cu furia. Furia nu este empatie. Furia este reacția la o amenințare percepută la adresa propriului sine extins. Copilul devine o extensie a părintelui. O ofensă adusă copilului devine o ofensă adusă părintelui. Iar părintele, incapabil să gestioneze propria narcisism rănit, reacționează cu forță.
Apărarea copilului utilizează instrumente legale și instituționale. Părintele documentează, sesizează, cere audieri, solicită expertize. Procesul respectiv este lent, uneori frustrant, dar respectă demnitatea tuturor părților și, mai ales, modelează pentru copil comportamentul civic. Violența utilizează doar instrumentul corporal. Lovitura este rapidă, oferă o descărcare imediată, dar distruge orice posibilitate de rezolvare structurală. Copilul nu învață cum să navigheze instituțiile. Învață cum să le evite sau cum să le domine prin forță.
Apărarea copilului îl protejează pe minor pe termen lung. Părintele care alege calea instituțională asigură copilului un mediu școlar mai sigur, nu doar în cazul imediat, ci pentru toți copiii. Violența îl expune pe minor unor riscuri majore: rușine socială, traumă directă, separare de părinți prin arestare, instituționalizare. În cazul de la Pătroaia-Vale, copilul de șapte ani și-a văzut mama și tatăl arestați. Indiferent de cât de mult îi iubește, indiferent de cât de mult îi idealizează, separarea prin arest este o traumă suplimentară. Copilul poate interpreta arestarea ca pe o pedeapsă pentru propria plângere telefonică. Poate interpreta arestarea ca pe o dovadă că lumea este fundamental nedreaptă. Ambele interpretări sunt toxice.
Apărarea copilului presupune respectul autorității pedagogice. Un părinte înțelege că profesorul are un rol social definit, cu drepturi și obligații. Chiar și atunci când profesorul greșește, autoritatea lui nu poate fi anulată prin violență. Violența anulează nu doar autoritatea profesorului respectiv, ci autoritatea întregului sistem educațional. Copilul învață că niciun adult nu are dreptul să îi spună ce să facă, atâta timp cât părinții lui pot fi mai puternici fizic. O astfel de lecție produce adulți care nu respectă legea, contractele, normele sociale.
Apărarea copilului este un act de maturitate emoțională. Violența este un act de regresie. Părintele care lovește un profesor nu reacționează ca adult. Reacționează ca un adolescent furios, cu cortex prefrontal cedat sistemului limbic. Impulsivitatea agresivă, lipsa planificării, incapacitatea de a anticipa consecințele sunt toate semne ale unei funcții executive deficitare. Un astfel de părinte nu este doar un pericol pentru comunitate. Este un model de incompetentă emoțională pentru propriul copil”, explică Radu Leca.
„Violența nu apără niciodată un copil. Îl expune. Îl transformă dintr-un minor care a greșit într-un minor care poartă povara greșelilor adulților din jurul lui. Diferența dintre apărare și agresiune nu este subtilă. Este vizibilă, măsurabilă, definitorie. Apărarea construiește. Violența distruge. Iar copiii merită construiți, nu distruși prin pumnii celor care ar trebui să le ofere cel mai sigur cămin”, adaugă psihologul.
Ce faci când copilul vine acasă și spune că a fost certat?
Atât psihologul, cât și învățătorul vorbesc despre o reacție care începe cu ascultarea, nu cu verdictul.
Radu Leca recomandă validarea emoției copilului fără a construi imediat un vinovat.
„Un copil certat se simte adesea nedreptățit, rușinat sau furios. Părintele trebuie să recunoască acele emoții fără a le judeca și fără a le amplifica. Formulări de tipul `Înțeleg că te-ai simțit prost când profesoara te-a certat` sunt utile. Formulări de tipul `Profesoara respectivă nu are dreptul să te trateze așa` sunt premature și pot escalada conflictul înainte ca părintele să aibă toate informațiile”, susține Radu Leca.
Apoi vine întrebarea, conform psihologului. Nu „Ce ți-a făcut profesoara?”, pentru că întrebarea conține deja presupunerea că profesorul a făcut ceva împotriva copilului. Ci: „Povestește-mi ce s-a întâmplat!”
„Diferența lingvistică este psihologică majoră. Prima formulare presupune deja o agresiune. A doua formulare deschide spațiul pentru narațiune. Părintele trebuie să asculte fără a întrerupe, fără a sugera răspunsuri, fără a pune întrebări capcană”, susține Leca.
„Apoi, evaluarea proporționalității sancțiunii. A fost certarea justificată? A fost excesivă? A existat umilință publică? A existat o componentă discriminatorie? Dacă sancțiunea a fost proporțională cu greșeala, părintele trebuie să îl susțină pe profesor în fața copilului, explicând că regulile există pentru siguranța tuturor și că greșelile au consecințe. Dacă sancțiunea a fost excesivă, părintele trebuie să ia legătura cu școala, nu cu profesorul în mod direct și agresiv, ci cu conducerea instituției, prin canale formale, prin dialog, prin documentare.
Părintele poate sesiza conducerea școlii, inspectoratul școlar, consiliul pentru protecția copilului. Dar niciodată, în nicio circumstanță, violența fizică nu reprezintă un răspuns legitim. Nicio lege, nicio convenție, nicio normă morală nu autorizează un părinte să lovească un profesor. Părintele care lovește nu își apără copilul. Își traduce propria impotență emoțională în forță fizică”, adaugă psihologul clinician.
Petruț Rizea merge în aceeași direcție și recomandă o discuție privată cu profesorul înainte ca părintele să transforme situația într-o confruntare.
„În primul rând, să îl asculte cu calm și să afle exact ce s-a întâmplat: ce a precedat momentul, ce cuvinte au fost folosite și cine a fost prezent. Copiii nu mint neapărat atunci când povestesc diferit, dar relatează adesea fragmentul pe care l-au trăit cel mai intens și din propria perspectivă. Următorul pas este o discuție calmă și privată cu profesorul, nu o confruntare în fața copilului. Dacă explicațiile nu sunt suficiente sau faptele sunt grave, părintele se poate adresa conducerii școlii și instituțiilor competente. Dacă profesorul a greșit, conduita lui trebuie cercetată și sancționată. Dar nicio greșeală reală sau presupusă nu justifică violența”, subliniază învățătorul.
Ce au văzut ceilalți copii?
În cazul de la Pătroaia-Vale, conflictul nu i-a afectat doar pe adultul agresat și pe copilul ai cărui părinți au intervenit. Două fetițe au fost rănite, potrivit informațiilor prezentate în cazul investigat de poliție. Dar există și întrebarea legată de copiii care au văzut scena.
„Doar doi copii au suferit leziuni fizice în incident, dar toți copiii prezenți au suferit leziuni psihologice. Martorii violenței domestice sau comunitare prezintă rate crescute de tulburare de stres posttraumatic, chiar și atunci când nu sunt direct agresați. Un copil de șapte sau opt ani care vede un adult lovit de alți adulți învață că lumea nu este un loc sigur. Învață că adulții, figurile de protecție, se pot transforma instant în agresori. Învață că spațiul școlar, teoretic controlat și predictibil, poate deveni scena unui atac fizic”, spune Radu Leca.
Petruț Rizea vorbește și el despre mesajul transmis întregului grup: „Primesc unul dintre cele mai periculoase mesaje: că dreptatea îi aparține celui mai puternic și că o neînțelegere se rezolvă prin pumni. Învață că regulile școlii pot fi anulate dacă un adult țipă suficient de tare sau lovește. În același timp, li se distruge sentimentul de siguranță. Dacă până și profesorul lor poate fi atacat în fața lor, atunci cine îi mai poate proteja? În acest caz, două fetițe ar fi fost și rănite în timpul conflictului. Așadar, nu discutăm numai despre un model negativ, ci despre copii expuși direct unei scene potențial traumatizante”.
Cine repară lecția pe care au primit-o copiii?
Un copil poate vedea violența într-un singur moment. Dar adulții din jurul lui trebuie apoi să explice ce a fost greșit.
Petruț Rizea spune că un copil nu este condamnat să repete comportamentul părinților, însă mesajul transmis prin violență trebuie reparat.
„Copilul poate învăța că nu trebuie să își asume consecințele propriului comportament, deoarece părinții vor elimina prin forță orice adult care îi impune o limită. În timp, acest model poate favoriza sfidarea autorității, toleranța scăzută la frustrare și folosirea agresivității pentru rezolvarea conflictelor. Dar copilul poate trăi și frică, rușine sau vinovăție, mai ales atunci când vede consecințele asupra profesorului, asupra celorlalți copii și asupra propriei familii. Nu este condamnat să repete comportamentul părinților, însă are nevoie ca adulții să repare mesajul transmis: să recunoască faptul că au greșit, să accepte consecințele și să îi spună limpede că nicio mustrare nu justifică violența. Un profesor poate fi întrebat, contrazis, reclamat, cercetat și, dacă a greșit, sancționat. Dar nu poate fi amenințat sau bătut. În ziua în care unui cadru didactic îi este teamă că va fi lovit pentru că i-a spus unui copil `nu`, nu mai vorbim doar despre o criză a școlii, ci despre o criză profundă a societății”, susține învățătorul.