Curioasă, fiindcă acesta nu era unul îndepărtat,întrezărit prin ceața groasă a istoriei, ci unul din care România abia ieșise, și în legătură cu care amintirile tuturor erau proaspete. Trecuseră doar câțiva ani de la momentul decembrie 1989 și români din toate categoriile (începând cu cea a potentaților și privilegiaților regimului) suspinau deja, melancolic și nostalgic, după viața „sigură”, „liniștită”, „apărată” de comunism. Mai apoi avenit rândul să-și facă propriile declarații de dragoste comunismului în general și celui românesc în particular unei generații mai tinere, care nu prea trăise „epoca”, dar părea a ști, mai bine decât toată lumea, cum fusese ea. În luptă acerbă cu capitalismul, cu liberalismul și, desigur, cu conservatorismul, tinerii stângiști făceau din regimul comunist - retrospectiv - unul al e =mancipării sociale, al echității, al reducerii inegalităților și accesului tuturor la resurse. Dacă ceidin generațiile mai vârstnice erau nostalgici după tinerețea lor în comunism mai mult decât după regim, cei mai tineri și-au construit un comunism utopic, ideal, pe care l-au suprapus realității istorice propriu-zise.
Miza cărții lui Alex. Ștefănescu
Miza cărții lui Alex. Ștefănescu „Eu și comunismul”, nedeclarată ca atare într-un text introductiv, dar implicită în întregul volum, este aceea de a oferi, prin secvențe existențiale reluate și interpretate zeci de ani mai târziu, un set de fapte și de adevăruri „la prima mână”despre comunism. E regimul în care autorul a trăit până la 42 de ani, neprinzând nici măcar un crâmpei din epoca interbelică și din anii celui de-Al Doilea Război Mondial (spre deosebire de criticii generației 60, a căror primă copilărie nu a fost în comunism). Născut în 1947, anul la finele căruia ultimul simbol al vechiului regim, Regele Mihai, este obligat să abdice și să se exileze, Alex. Ștefănescu devine, vrând-nevrând, reprezentativ pentru generațiile celor născuți și formați în comunism. Iată aparentul paradox: în timp ce tinerii stângiști neformați în regimul comunist îi găsesc acestuia merite și însușiri, un om născut și maturizat în comunism privește înapoi cu dezgust la anii din viață (peste patruzeci) „petrecuți” în regimul anterior. Autorul este ca un martor ocular pentru ceea ce el însuși a trăit; și un povestitor al istoriilor biografice din care reiese, cu destulă limpezime, faptul că el nu a reprezentat o excepție în rândul generației sale.
Înclinația memorialiștilor
De obicei înclinația memorialiștilor este aceea a auto eroizării, auto victimizării și marcării caracterului lor de „unicat” caracterologic. Ei fie se opun în exclusivitate unui regim totalitar, fie sunt, dintre toți, cei mai persecutați de acesta. De exemplificat cu Viața unui om singur de Adrian Marino, în care întreg universul pare a fi conspirat pentru a-l fi chinuit pe memorialist. În cartea de față, dimpotrivă, Alex. Ștefănescu vrea să demonstreze că experiența lui în comunism nu a fost una singulară, excepțională, atipică; ci generaționistă și comunitară, colectivă. În timp ce regretatul Marino opera cu secvența „numai eu”, Ștefănescu explică: „nu numai eu”.
Cartea s-ar fi putut deci intitula „Eu, noi și comunismul”, un titlu mai puțin spectaculos, dar mai exact.Fiindcă deși pornește de la secvențe din propria biografie, de la amintiri personale, de la„materialul” vieții sale în comunism, autorul radiografiază sistemul pentru care cele trăite de el sunt semnificative și ilustrative. De la nostalgia ușor ridicolă pentru o dictatură (întrucât atunci era „ordine” și nostalgicul a mâncat o minunată înghețată la Capșa în anii 1950), la stadiul acestei radiografii a comunismului, făcută pornind de la materia propriei vieți, e nu numai o diferență de atitudine, ci și una de selecție a episoadelor. Nostalgicul nu are un plan; și secvențe din tinerețea sa consumată vin purtate de memoria afectivă, irizând datele la care s-au petrecut.Va fi mâncat și Alex. Ștefănescu o înghețată minunată în patruzeci de ani de comunism, dar acest fapt nu este relevant decât pentru el, nu și pentru regimul totalitar. Esența regimului totalitar este că unii pot savura oriunde și oricând o înghețată minunată, dar alții, mulți alții, nu; că unora li se confiscă proprietățile, în timp ce alții se mută în ele; că unii fac închisoare, în timp ce alții îi condamnă la închisoare; că unii stau, în anii 1980, la cozi nesfârșite, în timp ce alții au acces la magazine cu circuit închis; în fine, esența unui regim totalitar este că un student strălucit nu poate rămâne la catedră, în învățământul superior, în timp ce o analfabetă, devenită academician,prilejuiește scene grotești mai relevante pentru esența comunismului românesc decât înghețata mâncată de un nostalgic la Capșa, în anii 1950. Orice ar spune tinerii stângiști, oricum ar argumenta, oricâte acrobații conceptuale ar face, realitatea regimului trecut este cea descrisă în„Eu și comunismul” de Alex. Ștefănescu.
"În timpul lui Ceaușescu, era la modă..."
O realitate la care autorul nu mai trebuie să adauge culori tari și elemente țipătoare, acestea fiind deja prezente în piesa istorică, politică și socială.Iată o scenă din „Partidul Prostului Gust”: „În timpul lui Ceaușescu, era la modă dansul tematic,preferat de juriile Festivalului Național «Cântarea României». Țin minte și acum un spectacol de dans tematic, pe tema chimiei, dedicat Elenei Ceaușescu, proclamată chimista numărul 1 a țării,deși era practic o analfabetă. Pe scenă evoluau, unduindu-se, mai multe muncitoare tinere (nu dansatoare profesioniste), îmbrăcate în halate albe. Aveau atârnate de gât… eprubete, care la fiecare legănare li se bălăngăneau și zdrăngăneau. Se auzea și un cor în surdină: "Noi suntem chimistele țării…" Spectacolul era grotesc și de un comic involuntar irezistibil. Mai mult decât să mă amuz, m-am îngrozit.” (p. 194). Alex. Ștefănescu este, cum spune, „mai receptiv la întâmplări decât la teorii”. Totuși, întâmplările de aici sunt selectate și organizate cu un plan,nefiind reținute pentru coloritul sau savoarea lor „epică”, ci pentru gradul lor de relevanță în analiza comunismului defunct. Altfel decât în jurnalele „secrete” ale criticului ori în cărțile lui cu medalioane uneori satirice dedicate scriitorilor, aici ordinea întâmplărilor biografice este cronologică, iar cartea urmează cursul regimului trecut: de la anii de început ai comunismului românesc, anii copilăriei autorului, la cei din urmă, când Alex. Ștefănescu împlinise deja 40 de ani. Peste 40 de ani de viață într-un regim totalitar.
„Ar trebui să fii criticul propriilor lucrări”
Multe pagini sunt nu numai plastice și remarcabil scrise, ci și foarte nuanțate. Departe dea-i idealiza pe scriitori, Alex. Ștefănescu e un observator atent al comportamentului lor public șiîi face lui Geo Bogza, de pildă, un portret neiertător. Când analizează stenograma unei întâlniri între Gheorghe Gheorghiu-Dej și G. Călinescu, nu poate să nu-l compătimească pe marele critic căruia Dej îi trasa la propriu sarcini. O propoziție care ne pare incredibilă azi îl face să sufere pe admiratorul lui Călinescu: „Ar trebui să fii criticul propriilor lucrări”. Din nou, replica lui Dej și întreaga discuție reprodusă în stenogramă sunt exact în spiritul epocii comuniste... Ceea ce i se întâmpla lui G. Călinescu li se întâmpla tuturor scriitorilor chemați la ordine și „disciplinați” de Partid. Nuanțat este portretul făcut lui Nicolae Ceaușescu, de la o anumită distanță (nu reiese din carte dacă Alex. Ștefănescu l-a cunoscut personal), cu marcarea celor două faze din traiectoria acestuia: faza mai liberală, din anul Primăverii de la Praga, și faza tot mai rigidă și mortificatoare, din anii 1970-80. Și mai nuanțat este portretul lui Nicu Ceaușescu, despre care autorul are onestitatea să spună că a încercat să-l ajute. (Ce diferență față de Mihai Tatulici, el însuși gazetar în presa comunistă, care la Revoluție l-a pălmuit pe fostul său protector!...).
Neputând să-l ajute pe solicitantul unui transfer la „România literară”, Nicu Ceaușescu îi explică de ce: „-Ați înțeles? Nu vor băieții. Și mi-a arătat pe propriul umăr niște epoleți imaginari”.Culmea, solicitantul ajunge să-l compătimească pe fiul dictatorului: „L-am văzut pe Nicu Ceaușescu captiv, ca un om oarecare, în rețeaua de interdicții a sistemului și m-am simt (sic!)înduioșat. Dar el avea o superficialitate voioasă care îl ajuta să depășească asemenea momente.”(p. 160).
Un capitol aparte și foarte amar
Un capitol aparte, foarte amar, este cel al anchetării tânărului Alex. Ștefănescu la Securitate și al excluderii lui publice din U.T.C., fiindcă scrisese o poezie parodică, licențioasă după „Împărat și proletar”, intitulată „Țăran și secretar”, cu ironii la adresa regimului. Narate fără epitete, scenele sunt absolut impresionante; și caracterizante atât pentru biografia autorului,cât și pentru atmosfera din epocă. Trei profesori l-au ajutat pe studentul Ștefănescu atunci când acesta a fost anchetat, exclus și apoi ostracizat: Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care a împiedicat excluderea lui și din facultate; Paul Cornea, care i-a dat nota 10 la un examen pe când toți ceilalți profesori acceptaseră indicația de a-i da numai 5; și Nicolae Manolescu, care i-a găsit mai multen slujbe după absolvirea facultății. Iată că și în regimul comunist mai existau oameni care dădeau o mână de ajutor; ori măcar încercau...
Cartea este excelentă, deși finalul ei mi se pare expediat, ca și cum autorul s-ar fi plictisit de o demonstrație deja făcută.
Săptămâna viitoare voi scrie despre volumul lui Viorel Padina „Poemul de oțel”, ediția a II-a, apărut la Editura Cartea Românească.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
