„Cutremurul foarte puternic din 30 august 1986 a fost precedat de o vijelie violentă asemănătoare cu vânturile din Dobrogea, care a rupt crengi de copaci, a stârnit praful şi a iscat în aer vârtejuri de hârtii şi frunze uscate. Era una dintre zilele de la sfârşitul lui august, când vara se retrage brusc lăsând loc toamnei, iar temperatura scade cu 10-15 grade. După ce s-a făcut întuneric adânc, furtuna aceea seacă s-a potolit. Apoi, cu câteva minute înainte de miezul nopţii, pe când citeam întins în pat, a început să se clatine blocul. Mi se părea cu neputinţă să se işte un asemenea cutremur la numai nouă ani după cel din 1977. Odată zguduiturile încetate – căzuse tencuiala de deasupra uşii –, m-am îmbrăcat şi am coborât în strada care se umpluse de oameni, unii în pijamale, halate, încălţaţi cu papuci...
Cu patru luni înainte, tot la miezul nopţii, trăisem un alt moment greu de uitat. Era pe vremea când Mihail Gorbaciov, venit la putere cu un an în urmă, înfăptuise o serie de reforme în Uniunea Sovietică, iar sindicatul liber Solidaritatea îşi impunea voinţa în Polonia; numai în România nu se întâmpla nimic... Pe acest fundal, în liniştea unei nopţi din aprilie 1986, am auzit zgomote, glasuri, strigăte care se apropiau. Cu un surâs de satisfacţie de genul „a început şi la noi”, m-am dat jos din pat şi am ieşit în balconul unei încăperi dinspre bulevard a apartamentului. Mai mult în lumina lunii, efect al economiei de electricitate, am zărit câteva sute de oameni apropiindu-se, unii cu steaguri în mâini, însă din strigătele lor reieşea că echipa Steaua câştigase o cupă importantă, iar microbiştii pe care îi crezusem insurgenţi se duceau s-o întâmpine la aeroport... Întors în pat, mi-am amintit că în timpul unei vizite făcute la Cluj în 1961, Gheorghiu-Dej s-a îngălbenit la faţă văzând câteva zeci de inşi agitând nişte pancarte. „Ce vor oamenii ăia?”, a întrebat după ce a cerut să fie oprită maşina deschisă în care se găsea. Îl voiau înapoi la Ştiinţa Cluj pe fotbalistul Octavian Popescu, transferat la o echipă din Bucureşti.
*
Într-o seară dintre Crăciun şi Anul Nou din 1990, plimbându-mă prin Cotroceni cu un prieten, peste drum de Facultatea de Medicină am văzut firma unui restaurant particular la parterul unei case de raport, cum se numeau clădirile interbelice cu un etaj sau mai multe, cu garsoniere şi apartamente de închiriat. Era primul local de acest fel care îmi ieşea în cale. Înjghebat de o pereche de oameni tineri în odăile propriei locuinţe, aşa-zisul restaurant era o improvizaţie, însă am mâncat cu plăcere purcel la tavă, bând un vin roşu vărsat. Interiorul era luminat difuz, iar dintr-un casetofon se scurgea în surdină o muzică nocturnă.
Apoi, localurile particulare au început să se înmulţească. Mergeam adesea la unul deschis de un fost chelner pe strada Eminescu, lângă intersecţia cu Toamnei, într-o casă veche, spaţioasă, de pe la începutul secolului trecut, care avea şi o grădină cu oţetari, tufe de liliac şi iarbă grasă. Într-o seară din mai 1992 l-am întâlnit acolo, aşezat la o masă cu soţia şi cu o pereche de prieteni, pe Alexandru Paleologu. Oprindu-mă să-l salut, pe când schimbam câteva cuvinte, m-a frapat cămaşa sa albă, cu gulerul scrobit, călcată impecabil, amintindu-mi de o remarcă a lui Arghezi despre poetul George Tutoveanu: „Un om care ştia să îmbrace cămăşi albe”.
În aceeaşi primăvară şi în aceeaşi grădină, l-am revăzut într-o seară pe istoricul M. Brâncoveanu, secretarul Regelui Mihai I. Era la câteva săptămâni după Paştele prăznuit de Rege şi însoţitorii săi la Mânăstirea Putna, după ce Regele fusese primit la Aeroportul Salcia de lângă Suceava cu Evanghelia şi Crucea de către Arhiepiscopul Pimen. Fusesem de faţă la primire şi luasem parte, în stăreţie, la masa de prânz din Sâmbăta Mare, la care s-au adus 29 de feluri de mâncare de post.
*
Am petrecut o săptămână la Breasta, o comună aflată la câţiva kilometri nord de Craiova, în 1969. Locuiam într-o casă cu geamlâc care dădea spre un pârâu cu micile sale maluri înverzite – era la începutul lui mai – în care am citit Idiotul lui Dostoievski într-o stare de surescitare spirituală. Aveam 18 ani. Într-una din zile, gazdele mele m-au dus să văd rămăşiţele – îmi amintesc ca prin vis – conacului fost al lui Constantin Argetoianu, pe al cărui spaţiu, aducând cu un parc părăsit, se găsea şi biserica satului.
Numele lui Argetoianu îmi era cunoscut, întrucât în revista „Magazin istoric”, care apărea din 1967, fuseseră publicate fragmente din memoriile sale; aveau să apară ulterior şi altele... Erau crâmpeie de câteva pagini şi îmi amintesc că ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte a ripostat după publicarea unuia dintre ele, etichetându-l pe autor drept „memorialist infidel”.
Din foiletoanele acelea nu îmi puteam da seama de valoarea literară a memoriilor lui Argetoianu, care, aşa cum o arată şi titlul – Pentru cei de mâine –, erau destinate posterităţii. Când, îndată după prăbuşirea fostului regim, acestea au fost publicate, am rămas uimit de expresivitatea lor literară. Apoi de viaţa autorului. Omul acela corpolent, care apărea în fotografii cu o ţigară între degete, cu faţa plină, făcuse o aventuroasă călătorie în Rusia răscolită de revoluţia bolşevică şi trecuse de două ori pe lângă moarte: mai întâi era să fie victima atentatului de la Senat din 1920, pus la cale de anarhistul comunist Max Goldstein, iar în 1940 puţin a lipsit să se numere printre politicienii masacraţi de leg*onari la Jilava pe 27 noiembrie 1940...
În afară de memorii, editorul şi biograful său, istoricul Stelian Neagoe, i-a tipărit cele zece volume masive (unul s-a pierdut) de Însemnări zilnice, însumând câteva mii de pagini, cronică a unui deceniu de viaţă politică, mondenă şi socială românească vădind un talent de mare scriitor. Am găsit pasaje în care îl întrece pe Arghezi; virulenţa lui nefiind umorală, ci calmă.
Argetoianu a dus cu el în mormânt o enigmă: motivul întoarcerii sale din Elveţia, în noiembrie 1946, în ţara pe care alţii nu ştiau cum s-o părăsească. Fatalul său gest răzbate până în romanul Cronică de familie de Petru Dumitriu, atribuit unui personaj episodic care ezită, pe aeroportul din Zürich, să se urce în avionul de Bucureşti...
El scosese în afara legii, ca ministru de interne, partidul comunist, în 1924. Eticheta de cinic şi-a atras-o pentru că nu credea în democraţie, în vreo ideologie (trecuse prin trei partide), nici în masoneria din care făcea parte. Înţelegea politica în sensul unei chemări boiereşti, al unei meniri care trebuia ambalată, inutil, şi „teoretic”.
S-a stins după cinci ani de temniţă la Sighet, unde, potrivit istoricului Constantin C. Giurescu, a stat în aceeaşi celulă împreună cu fiul său natural August Filip. Trec des prin dreptul blocului de şapte etaje din Brezoianu nr. 18 – unde a locuit şi Maria Tănase –, imobil în care şi-a avut sediul Uniunea Naţională Muncă şi Refacere, partidul înfiinţat în 1947 de Argetoianu şi dizolvat un an mai târziu. A fost arestat însă din apartamentul pe care îl avea într-un impunător bloc interbelic din bulevardul Lascăr Catargiu, colţ cu strada Povernei. Am privit îndelung o fotografie a lui Argetoianu în zeghe: expresia feţei era de o tristeţe înspăimântătoare, inumană, care în acelaşi timp îl transfigura. Nu mai rămăsese nimic din jovialul şi „cinicul” Argetoianu”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
