La Roma am ajuns la ora 12, întrebând în aeroport, aşa cum fusesem învăţat, care este poarta spre Malta. Purta numărul 25 sau 28. În loja semicirculară a biroului se găseau o femeie şi doi bărbaţi tineri, unul din ei cu alură de şef. Le-am spus că pierdusem avionul pentru care aveam bilet, apoi m-am aşezat pe unul dintre fotolii, cum fusesem sfătuit. Simpatia pentru cele întâmplate în România încă mai persista la circa o sută de zile după căderea lui Ceauşescu. Cunoaşterea limbii italiene era un alt avantaj. O auzeam pe tânără rugându-l pe omul cu aer de şef să mă îmbarce într-un charter care tocmai pleca spre Malta. Peste câteva minute treceam ultimul prin burduf, însoţit de operatoarea de la ghişeu, care i-a spus câteva cuvinte în engleză însoţitoarei de bord malteze. Era un charter de turişti germani, toţi oameni în vârstă. Eram bucuros că voi ajunge în Malta cu doar 30 de minute întârziere. Avionul era un Boeing 737. Însoţitoarea de bord mă aşezase pe o bancă de trei locuri, în spate, între un domn şi o doamnă trecuţi amândoi de 60 de ani. Germanul a intrat în vorbă cu mine, destins şi comunicativ, întrebându-mă, întâi în nemţeşte, apoi în franţuzeşte, de unde sunt. I-am răspuns, adăugând că există saşi şi şvabi în România şi că în timpul războiului fuseserăm aliaţi. M-a privit cu căldură. În acest timp, o altă însoţitoare de bord executa nişte gesturi aducând a dans amestecat cu mişcări de gimnastică – atât distingeam din coada avionului –, urmărită foarte atent de pasageri. Îmi închipuiam că este ceva care ţine de „specificul” maltez. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am înţeles că erau instrucţiuni despre ce trebuie să facă pasagerii dacă avionul se prăbuşeşte în mare. S-a servit apoi o gustare compusă din două sau trei felii de jambon de porc identic cu cel preparat în Ardeal. Vreme de o oră, cât a durat zborul, bucuros că ajung fără mare întârziere, uitasem pur şi simplu să-mi fie frică. Mi-am adus aminte abia când aparatul se apropia în viteză de insula pe care am văzut-o câteva secunde în integritatea ei splendidă.
Aeroportul Sfântul Luca nu era foarte mare. Turiştii germani coborâseră şi îşi urmau ghidul. Veneam la distanţă în urma lor, când am tresărit citindu-mi numele scris cu cretă pe o pancartă cu mâner ţinută de un domn brunet, de statură mijlocie. M-am apropiat şi am aflat că este Lou Bondi, secretarul AZAD, academia care organiza seminarul. Am mers împreună în salonul oficial, o încăpere de dimensiuni reduse, unde am fost poftit să mă aşez. Lou Bondi mi-a cerut paşaportul, pe care i l-a trecut unui vameş venit după noi. A urmat o discuţie, în malteză, între Bondi şi vameş, pe un ton care devenea ridicat. Intrasem în Malta fără viză. Peste câteva zile aveam să primesc una, de o lună, lipită pe paşaport.
Am ieşit împreună cu Lou Bondi din aeroport şi ne-am urcat în maşină, unde aştepta soţia sa. Volanul automobilului fiind pe dreapta, iar eu stând în stânga, aveam o senzaţie ciudată: părea că maşinile din sens opus se vor izbi de noi sau că şoferul vehiculului care tocmai se apropia îşi ridicase mâinile de pe volan ca să se pieptene (în realitate, era vorba despre pasagerul din stânga sa). Înainte să ajungem la hotel, m-a invadat un gând reconfortant de recunoştinţă pentru insula unde mă aflam: aici se hotărâse, pe 2-3 decembrie 1989, eliberarea ţărilor satelite de Uniunea Sovietică şi tot aici fusese pecetluit destinul lui Ceauşescu. Peste câteva luni am citit în „Paris Match” că acesta i-ar fi spus, în timpul captivităţii de la Târgovişte, soldatului care îl păzea: „Soarta mea a fost decisă în Malta”.
După un drum destul de scurt, am ajuns în parcarea hotelului „Dragonara” şi am intrat în hol cu Lou Bondi. Era un hotel de cinci stele, depăşind mult „Athénée Palace”-ul din Bucureşti sau „Intercontinentalul”. O linişte desăvârşită domnea în hol: fotolii şi canapele de piele, adânci, covoare groase, plante ornamentale... La recepţie am primit cheia camerei cu numărul 252, de la al doilea etaj. Era spre 4 după-amiaza. Lou Bondi mi-a spus că va reveni să mă ia la 18.45 pentru a merge la recepţia dată de primul-ministru, Fenech Adami. Sosise deja invitatul maghiar al seminarului şi urmau să ajungă ceilalţi doi; polonezi.
Am urcat în cameră însoţit de valet. Camera avea o terasă orientată spre mare. Rămas singur, am ieşit şi m-am aşezat pe un fotoliu: se vedeau şi se auzeau, placide, valurile verzui, ţărmul fiind la 20-30 de metri. Mi-am amintit de hotelul „Palas” din Constanţa şi de perspectiva sa asupra Portului Tomis şi a mării.
Am coborât la 18.45. Lou Bondi mă aştepta în hol. Mi-a arătat afişul seminarului din 7 aprilie 1990, pe care o stea roşie îşi degrada culoarea, iar deasupra scria: „Close encounters/ Voices from the East”, dedesubtul ei apărând numele invitaţilor: „Dan Ciachir (Rumania), Krzystof Sliwinski (Poland), Janusz Ziolkowski (Poland), Gyorgy Kadar (Hungary)...
Se înserase când am ajuns cu Lou Bondi într-o sală ca de expoziţie de la primul etaj al unei clădiri spaţioase, unde am văzut pe un perete un crucifix înalt, cu Hristos răstignit. I-am fost prezentat primului-ministru, Fenech Adami – devenit peste un deceniu preşedintele Maltei –, care a sosit după un sfert de ceas. Invitatul maghiar, Gyorgy Kadar, care sublinia că nu are nicio legătură de rudenie cu Janos Kadar, fostul lider comunist, era fizician, avea 50 de ani, purta barbă şi vorbea destul de bine italiana întrucât petrecuse un an la Roma. Dialogurile se purtau în engleză, însă cei doi polonezi vorbeau impecabil franceza. Sliwinski era de formaţie biolog, membru din 1980 al Sindicatului Solidaritatea şi redactor-şef adjunct al ziarului acestuia, „Gazeta Wiborcza”. Catolic îmbisericit, avea o frumoasă cultură teologică. Părea să numere cu puţin peste 50 de ani. Janusz Ziolkowski deţinea şefia Comisiei de politică externă din Parlamentul ţării sale. Împlinea în zilele acelea 66 de ani. Era un om rasat, iremediabil melancolic, distins, cu părul complet alb... Mi-a mărturisit că se aştepta să fiu brunet, întrucât eram român.
A doua sau a treia zi, în momentul în care a intrat în restaurantul hotelului să ia micul dejun, m-am ridicat în picioare şi m-am încheiat la haină când a ajuns în dreptul mesei mele, la care s-a aşezat. Ziolkowski vorbea o engleză scandată, limpede, apreciată de maltezi, spre deosebire de invitatul maghiar, care studiase în Statele Unite şi avea accent american. Janusz Ziolkowski studiase în anii ’50 în Anglia şi nu fusese singurul intelectual polonez în această situaţie. Îl preţuia pe Mircea Eliade, tradus în Polonia încă de la începutul anilor ’60, şi admira opera lui Brâncuşi. În seara de sâmbătă, 7 aprilie, după încheierea seminarului, cei patru participanţi am fost invitaţi la o masă pe terasa restaurantului „La dolce vita” din La Valletta. Stăteam lângă Ziolkowski, în stânga mea aflându-se secretara AZAD, Anita. Se auzea vuietul mării şi se simţea efectul brizei. Secretara a vrut să îşi ia puloverul de pe spătarul scaunului şi să-l îmbrace. L-am luat şi l-am ţinut să îşi treacă mâinile prin mânecile sale. Atunci l-am văzut pe Ziolkowski zâmbind, şoptindu-mi: „Mă bucur să văd că mai există tineri care cunosc bunele maniere”. Auzind că rămân încă opt zile în Malta, Ziolkowski a întrebat dacă voi sta în acelaşi hotel. Lou Bondi i-a răspuns afirmativ.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
