Iată integral editorialul scris de Dan Cristian Popescu:
Criza refugiaţilor: cum vom negocia Europa de mâine?
Faptul că subiectul crizei refugiaţilor a dictat preocupările recente ale Europei nu reprezintă o noutate. Controlul frontierelor, cederea suveranităţii, maturitatea cooperării europene, toate acestea au reprezentat mult timp puncte nevralgice ale construcţiei europene; astăzi, mai mult ca niciodată, ele sunt rediscutate dintr-o perspectivă sceptică.
Răspunsurile şi modalităţile de abordare a situaţiei au variat enorm la nivel european, cât şi la nivel naţional, astfel încât dezbaterea a început să fie considerată sursă de capital politic.
În primul rând, faptul că puţini au introdus în discurs distincţia dintre refugiaţi şi imigranţi din raţiuni economice a lăsat o marjă de libertate confuziilor. Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi ar trebui să fie responsabil de selectarea refugiaţilor consideraţi eligibili pentru relocare.
Refugiaţii sunt persoane care doresc un refugiu temporar faţă de ororile cauzate de războiul din statul de origine, însă au în perspectivă întoarcerea după stabilizarea zonei. Refugiaţii sunt protejaţi printr-o convenţie stabilită la nivel internaţional încâ din anul 1951, iar confundarea lor cu imigranţii poate avea consecinte potential mortale pentru ei.
Mai mult, fiecare stat gestionează imigranţii în funcţie de propriul cadru legislativ, în timp ce refugiaţii beneficiază de protecţie legală recunoscută la nivel internaţional.
De asemenea, frica românilor faţă de barbaria şi discursul urii generate de Statul Islamic a fost foarte uşor instrumentată, prin ridicarea chestiunii de securităte naţională. Cu toate acestea, colaborarea între instituţiile competente, pe lângă procedurile de înregistrare, triere şi organizare a refugiaţilor, permite un control suficient astel încât să putem preveni intrarea teroriştilor pe teritoriul naţional. Umanitatea, în schimb, nu ar rebui sa fie un principiu negociabil.
Apartenenţa noastră la Uniunea Europeană nu înseamnă doar liberă circulaţie, parteneriate economice şi culturale sau fonduri structurale. Europa înseamnă şi solidaritate. Intoleranţa la primul semn de criză ne aduce aminte mai mult de egoismul naţional care a dus la conflicte pe teritoriul european, decât de parteneriatul pentru pace pe care l-am agreat de atât timp. Mai mult, în amintirea fricii, a represiunii şi a dorinţei de orientare spre Vest, pe care le-am cunoscut în timpul comunismului, ar trebui să reconsiderăm atitudinea ostilă faţă de cei care fug de război.
Bineînţeles, solidaritatea nu trebuie să excludă responsabilitatea. Cotele de refugiaţi pe care România le va accepta trebuie să fie proporţionale cu capacitatea noastră de integrare. Angajamentul pe care ni-l asumăm este de a oferi pe termen mediu şi lung incluziune socială, integrare educaţională şi pe piaţa muncii, dar şi asistenţă. Prin urmare, este important să privim situaţia şi din perspectiva durabilităţii susţinerii acestor persoane.
[citeste si]
Cât despre proiectul european, probabil cea mai dură problemă este cea legată de funcţionalitatea Spaţiului Schengen. Mişcarea în interiorul Uniunii Europene deja a devenit mai dificilă, iar dezbaterile merg în direcţia reconsiderării spaţiului de liberă circulaţie. Austria şi Germania merg în sensul securizării graniţelor, Danemarca a suspendat legăturile de trafic feroviar cu Germania, iar Cehia şi Slovacia au anunţat deja posibilitatea de reintroducere a controalelor.
Ne place sau nu, situaţia este dinamică, iar soluţiile sunt puţine. Fenomenul cu care Europa se confruntă astăzi nu trebuie să fie sursă de oportunism politic, de clivaje sau de blamare, ci o reamintire a motivelor care ne-au adus încă de la început împreună.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
