În perioada interbelică, Bucureştiul rămăsese fidel tradiţiei sale de oraş al contrastelor. Discrepanţa pitorească dintre cartierele patriarhale cu alură orientală şi centrul occidentalizant, dintre formaţiile de jazz cu solişti îmbrăcaţi în smoching şi tarafurile de lăutari cu nelipsitul ţambal îi uimea pe vizitatorii străini ai Capitalei noastre. Contrastele sociale, inerente unei metropole, opuneau pe invalidul de război cerşind cu decoraţia atârnată pe piept limuzinei Hispano-Suiza stăpânită de un proaspăt îmbogăţit...
Prima carte a lui Cioran s-a intitulat Pe culmile disperării (1934). Cititorilor de azi titlul acesta le-ar sugera o conotaţie metafizică. În realitate, era o expresie folosită în mod curent de ziarele vremii în rubricile de fapt divers. „Ajuns pe culmile disperării, întrucât nu mai avea niciun leu, X s-a dus la Chitila şi s-a aruncat înaintea trenului.”
Gazetarii observau că multe curmări ale vieţii din proprie iniţiativă se produceau primăvara şi vorbeau despre „epidemia de sinucideri”. Dramele pasionale interesau cel mai mult şi li se consacrau lungi reportaje. În anii ’20, o femeie care îşi omorâse amantul a fost achitată de tribunal. Declarând gazetarilor că achitarea s-a produs – era convingerea ei – datorită unui bileţel cu o rugăciune pus la o icoană din Biserica Sf. Antonie din centrul Capitalei, sute de femei părăsite sau cu neajunsuri sentimentale au dat apoi năvală în acest lăcaş.
Reversul medaliei îl reprezentau notele de carnet monden din rubricile unor cotidiene, intitulate Viaţa Capitalei. Era o reminiscenţă sau o continuare a relatărilor şi reportajelor mondene pe care le redacta, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, Mişu Văcărescu, sub pseudonimul Claymoor, în ziarul de limbă franceză, de orientare conservatoare, „L’Indépendance Roumaine”. În epoca interbelică, textele pe aceeaşi temă erau scrise în limba ţării, însă cu formulări stâlcite („bandă de jazz”, „whisky cu sodă”) şi grafie bizară (Lya, Mya, Nutzy). Se relata despre recepţii, cocktailuri, picnicuri, garden-party-uri din lumea mare. Un cotidian descria o petrecere la un castel din apropiere de Bucureşti, aflat pe malul unui lac pe care pluteau „nenufari” (în loc de nuferi), ceea ce ar putea sugera palatul de la Mogoşoaia al Marthei Bibescu. Menţiunea că la balul dat acolo a cântat o orchestră de jazz ai cărei instrumentişti fuseseră aduşi cu avionul de la Paris ar putea întări această sugestie (prinţul George Valentin Bibescu, soţul Marthei, era un aviator pasionat). Însă lacul putea fi şi cel de la Buftea, unde prinţul Barbu Ştirbey avea o reşedinţă, sau Lacul Snagov, pe malul căruia se afla palatul prinţului Nicolae, fratele Regelui Carol al II-lea.
La polul opus relatărilor despre barurile „Colorado”, „Athénée Palace”, „Atlantic” sau „Aro”, un cotidian modest tipărea săptămânal foiletoanele publicistului C. Cosco, sub genericul Când era bunica fată. Cosco evoca ritualul peţitului aşa cum se desfăşura el în mahalalele bucureştene înainte de Primul Război Mondial, prăvăliile bărbierilor din aceeaşi perioadă, scrâncioburile sau „dulapurile” de pe maidane ori femeile meştere în pus ventuze celor răciţi. Existau „Gazeta căsătoriilor”, cu anunţuri matrimoniale, care organiza „vederi” garantând „desăvârşită discreţiune”, şi mici reviste intitulate „Gluma”, „Hazul”, „La trei păzeşte”, cu caricaturi, schiţe umoristice şi epigrame. În acelaşi context se înscriau şi foiletoanele tânărului publicist şi caricaturist Neagu Rădulescu, inspirate din viaţa scriitorilor, Turnul Babel, reunite ulterior în volum. Foiletonul era, de altfel, telenovela timpului. Unii ziarişti publicau dialoguri în serial cu personalităţi ale showbizului pe care apoi le tipăreau într-o carte de felul celei intitulate Viaţa particulară a domnului Ion Dacian, tenor de operetă care şi-a păstrat voga până în anii ’50-’60 ai secolului trecut.
Cotidienele valorificau astfel o materie care aparţine azi „tabloidelor”, oferindu-li-se cititorilor relatări despre cântăreţii de muzică uşoară ai momentului: Jean Moscopol, Titi Botez, Cristian Vasile, Ionel Fernic, pentru a nu mai pomeni de Constantin Tănase, de vedetele şi de corpul de balet de la Teatrul „Cărăbuş”, atât de populare în epocă... Actorii şi actriţele de teatru îşi aveau revista de specialitate, „Rampa”, şi erau intervievaţi în paginile culturale (pagina a doua) din ziarele de mai mic sau mai mare tiraj. Rarii regizori români de film de atunci, ca şi actorii noştri de cinematograf aveau o revistă de profil, „Cinema”. Regele Carol al II-lea încuraja, de altfel, cinematografia, fiind un autentic cinefil: de două-trei ori pe săptămână, aşa cum arăta jurnalul său, i se proiectau filme într-o sală anume amenajată la Palatul Regal, la aceste proiecţii având-o alături de cele mai multe ori pe Elena Lupescu.
„Universul”, „Curentul”, dar şi celelalte cotidiene de tiraj fac reclamă aparatelor de radio Telefunken, Pathe-Marconi şi patefoanelor. Reclama patefonului His Master’s Voice înfăţişează un căţel ciulind urechea la o pâlnie de gramofon. Alpiniştilor le sunt recomandate „rucksakurile”, iar „skyorilor” (grafia vremii) echipament de profil produs la Graz. Reclamele la automobile sunt copiate după cele americane, ziarele înfăţişând o familie de trei persoane care se urcă într-un Ford, iar pentru reclamele cu DKW-ul sau Mercedesul decapotabil, graficianul proiecta silueta unei femei în deux-pièces care deschide portiera limuzinei. Vampa cu tocă pe cap şi scurtă de blană, cu portţigaretul între degete, este adesea protagonista reclamelor pentru farduri şi cosmetice, tot aşa cum blajina gospodină încinsă cu şorţul şi cu părul pieptănat coc sugera eficienţa unei maşini de gătit cu plită de fontă produsă de concernul lui Auschnitt, Titan-Nădrag-Călan.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
