Cred că orice critic serios nu a pus în cumpănă talentul chilianului de a-și apropia subiecte diferite, cum s-a întâmplat până acum, de la comedia neagră delirantă (Tony Manero) la drama individului victimă a unui regim dictatoria (Post mortem). Și, totuși, un "biopic" despre unul dintre miturile feminine ale secolului XX, despre admirata, dar și controversata Jackeline Bouvier Kennedy, cea mai celebră First Lady, instituție pe care a transformat-o într-un model de neatins? Nu intră, cumva, Pablo Larrain, cineast provocator, cu destule ciudățenii, pe un teren minat?
Mărturisesc că, în momentul în care am aflat propunerea lui Daren Aronofsky (Black Swan), în calitate de producător, de data aceasta, și acceptarea ei de către prietenul din Chile, am avut o mică strângere de inimă. Nu sunt un critic lipsit de superstiții. Tremur, în ascuns, pentru unele filme, pentru personajele reale râvnite de ecran.. Jackie Kennedy, dacă mi se dă voie să spun, este unul dintre ele. M-a fascinat întotdeauna această femeie inteligentă, cultivată, sofisticată, demnă, prea răstignită de lăcomia mediatică, de cruzimea istoriei.
Mi-a fost puțin teamă și pentru Natalie Portman, o văzusem la Cannes în Poveste despre dragoste și întuneric, unde interpreta rolul nefericitei mame a lui Amos Oz, film pe care îl și regizase, fără succes. Veneția ne-a spulberat toate temerile, a întrecut toate așteptările. Se întâmplă din ce în ce mai rar să întâlnești astăz,într-o epoca atât de cinică, un artist care să aibă ceea ce se chema, cândva, curajul bunelor sentimente.
Jackie Kennedy, cea reală și cea de pe ecran
Jackie nu este, în fapt, un biopic, să nu se aștepte nimeni să vadă viața fostei Prime Doamne, cu toate meandrele ei. Este portretul unei femei îndurerate, care a intrat într-o familie atinsă de un bestem tragic, precum cel al Atrizilor îm antichitate, asumându-și destinul ("Nu am vrut să fiu o Kennedy"). Autorul, plecând de la un excelent sceanriu al lui Noah Openheimer, nu face trimitere la niciuna dintre miile de referințe, cărți despre subiectul respectiv, nici măcar la cuoscutul interviu acordat de Jackeline Kennedy, în 1964, lui Arthur M. Schlesinger, singurul, dealtfel, și care ține loc și de orice alte evocări (a refuzat s-și scrie memoriile).
Poate doar structura narativă i-a fost inspirată, în linii mari, de această convorbire, pentru că tot filmul evocă cel trei zile premergătoare funeraliilor fostului președinte, având drept punct de plecare tot un interviu, acceptat după o săptîmână. Trei zile în care o femeie de 34 de ani, mamă a doi copii mici, a văzut cum se prăbușește lumea în jurul ei, a trebuit să gestioneze disperarea, durerea, să se ocupe ca orice soție de înmormântarea bărbatului, numai că, în cazul acesta, se vor numi funeralii naționale.
Filmul reface o discuție cu unul dintre colaboratori, care îi transmite opinia procurorului general de a da mai puțină amploare evenimentului. "Nu- răspunde, calm, Jackie. M-am răzgândit. Vor fi așa cum se cuvine". "De ce vă angajați atât?" "Pentru că asta este datoria mea". Fără să se implice în politică ("Nu sunt american, nu voi fi niciodată, nu pot să încerc vreun sentiment patriotic, nu este țara mea - amintea Larrain), filmul induce sentimentul că această văduvă cunoaște greutatea moștenirii: imaginea cu care bărbatul ei va intra în istorie depinde și de ea. Chiar dacă de acum încolo ea nu va mai aparține istoriei.
"Nu-mi mai spuneți doamna Kennedy, îi cere ea secretarei, nu mai sunt soția președintelui, spune-ți-mi Jackie". Sunt detalii din portretul tulburător semnat de Larrain, portretul "celei mai necunoscute femei dintre celebritățile secolului trecut. Știm puține despre ea, chiar dacă s-au scris sute de cărți, chiar dacă a fost una dintre cele mai fotografiate femei. Nu vom cunoaște niciodată parfumul ei, strălucirea ochilor când te aflai în fața ei. Asta am încercat, să punem laolaltă fragmente". Comentatorii americani, tocmai ei, care știu mai multe, au scris că tocmai acest mozaic degajă o emoție atât de intensă, încât devine greu de îndurat. Poate și pentru că, din acea strălucire a ochilor, pentru noi străină, a rămas doar o umbră, pe chipul incredibil de asemănător, fără a fi o imitație, al actriței Natalie Portman.
Dansând cu președintele
S-ar putea invoca argumentul machiajului, al costumelor de o eleganță unică ale lui Jackie, inclusiv faimosul taior roz din ziua asasinatului, dar privirea aceea de femeie care a plâns fără să o vadă nimeni, nu i-o poate da nimeni, decât propriul talent. Iar vocea, glasul acela egal, blând, reținut în orice împrejurare, este unul dintre marile atu-uri ale ale interpretei aflate, probabil în cel mai important rol al carierei sale. Natalie Portman îl socotește "cel mai periculos, tocmai pentru că toată lumea știe cum se mișca Jackie, cum vorbea, comparația pândește la tot locul".
Nu cred că are de ce să se teamă. Lumea o și vede cu cel de al doilea Oscar în brațe, după cel pentru rolul din Lebăda neagră. De ce nu și cu o Cupă Volpi?
[citeste si]
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
