Cameron Diaz ne dezvăluie de ce arată așa bine în “Manualul trupului”
De-a lungul carierei sale, Cameron Diaz a fost un model pentru milioane de femei. Însă, după cum singură recunoaște, această vedetă cu alură atletică și cu o bună condiţie fizică n-a fost întotdeauna la fel de atentă cu sănătatea ei ca astăzi. Consumul de alimente de proastă calitate a avut efecte negative asupra pielii și corpului ei.
„Dacă într-adevăr suntem ceea ce mâncăm", spune ea, „atunci eu eram un burrito cu fasole, cu adaos de brânză și sos, fără ceapă." Legătura inseparabilă dintre nutriţie și sănătate a fost doar una dintre lecţiile esenţiale care i-au stârnit pasiunea de a explora cele mai bune metode de a-și îngriji corpul. În Manualul trupului, Cameron își împărtășește cunoștinţele dobândite atât prin experienţe personale, cât și în urma consultării unor experţi în sănătate.
Începând cu nutriţia, Cameron explică de ce, în loc să se teamă de foame, femeile ar trebui să accepte nevoia instinctivă a corpului de a se hrăni și să o satisfacă cu alimente integrale, bogate în substanţe nutritive.
De asemenea, Cameron explică rolul fundamental al unei activităţi fizice consecvente. Multe femei fac mișcare din dorinţa de a slăbi sau de a-și tonifia musculatura, fără să-și dea seama că exerciţiile fizice sunt esenţiale și pentru îmbunătăţirea dispoziţiei psihice, creșterea nivelului de energie și prevenirea bolilor. Cameron oferă sugestii de alegere a unor programe potrivite de exerciţii fizice și își face cunoscute strategiile pe care le aplică pentru a arăta și a se simţi bine.
Cameron Diaz şi Sandra Bark, vorbesc despre legea înfometării, știința forței fizice și alte moduri de a-ți iubi corpul minunat
Cameron Diaz a debutat ca actriţă de film la 21 de ani. De atunci a apărut deopotrivă în filme cu buget mic și în superproducţii. Susţine numeroase cauze care atrag atenţia asupra problemelor legate de mediul înconjurător, educaţie și statutul inegal al femeilor. Cameron a crescut în sudul Californiei și își împarte timpul între Los Angeles și New York.
Sandra Bark este autoare de bestselleruri New York Times și colaborează cu oameni inteligenţi și pasionaţi pentru a transforma ideile în cărţi
“Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial”
În 6 decembrie 1916, trupele Puterilor Centrale intrau victorioase în Bucureşti, marcând practic eşecul campaniei militare române începute la 27 august. Capitala fusese părăsită de autorităţi încă de la sfârşitul lunii noiembrie, valul de refugiaţi in Moldova fiind întâmpinat de o populaţie locală îngrijorată.
Cartea lui Alin Ciupală prezintă implicarea României în desfăşurarea Marelui Război din perspectiva rolului pe care l-au jucat femeile în susţinerea efortului de război al ţării. Sunt trecute în revistă acţiunile desfăşurate de numeroase personalităţi feminine ale vremii – cum ar fi Olga Sturdza, Sabina Cantacuzino, Nadeja Ştirbei sau Martha Bibescu – ca fondatoare şi conducătoare ale unor societăţi implicate în organizarea spitalelor de campanie şi a trenurilor sanitare, înfiinţarea de grădiniţe de copii, orfelinate, cantine sau în găsirea unor soluţii pentru uşurarea vieţii prizonierilor români din lagărele din străinătate şi a răniţilor din spitale.
Un loc aparte îi este rezervat reginei Maria care, încă din perioada neutralităţii României a iniţiat pregătirea unei baze de sprijinire a efortului de război din punct de vedere medical şi logistic, fiind unul dintre cei mai activi susţinători (prin acţiuni publice sau în cadrul familiei regale) ai intrării ţării în război alături de puterile Antantei.
Autorul prezintă şi aspecte legate de viaţa socială a femeilor din perioada respectivă, arătând cum activitatea desfăşurată de ele în timpul Primului Război Mondial a determinat modificarea statutului lor în societatea epocii.
”În lung alai, femei şi copii ne cară sus proiectile şi focoase lucitoare, întorcându-se la vale cu tuburile trase şi înnegrite . Nici nu-şi dau seama că îndeplinesc vreun lucru deosebit, vreo faptă vitejească. Cum se duceau seara la fântână, cu doniţele pe umeri, tot astfel ne aduc şi acum hrana gurilor flămânde de oţel. Ca o nouă friză a Panateneelor, şirul lor ridica, deasupra slăbiciunilor trecătoare şi a şovăielilor omeneşti, întruchiparea Patriei veşnice, săpată în trupuri şi în suflete, în ţarină şi în văzduh, mai trainic decât chiar în stânca slăvită a Acropolei”, scria Gh.I. Bratianu.
”Într-o zi în spital s-a produs o mare vânzoleală. Venise în vizită Regina Maria. A mers din salon în salon, iar al nostru a fost ultimul. Trecea pe la fiecare pat, vorbind cu fiecare rănit în parte. După un sistem al ei, avea în mâna stângă o hârtie cât o carte poştală pe care notase detalii despre fiecare – dacă era căsătorit, dacă soţia sa era în Moldova sau în Muntenia sau dacă avea copii. Rămâneau toţi uimiţi că le ştia numele şi uneori avea şi veşti de la familiile lor”, îşi amintea Dan Dimancescu.
“Arsă de vie”
Arsă de vie, de Marie-Therese Cuny Souad a fost tradusă în zeci de limbi şi publicată în milioane de exemplare în întreaga lume.
Născută într-un sat din Cisiordania, Souad află repede că, în lumea tradiţională în care trăieşte ea, să fii fată este un blestem. Băieţii merg la şcoală, fetele nu. O fată trebuie doar să muncească şi să-şi facă rugăciunile. Dacă iese câtuşi de puţin din cuvântul tatălui, va fi bătută fără milă. O fată e mai puţin importantă decât un animal: dacă o familie are deja destule fete, cele care sunt în plus pot fi omorâte la naştere... La şaptesprezece ani, Souad se îndrăgosteşte de un bărbat despre care nu ştie mai nimic, dar care ar putea fi eroul ce o va elibera din robia tatălui ei. Visând la iubire şi căsătorie într-o societate unde bărbaţii au toate drepturile, iar femeile doar îndatoriri, ea se îndreaptă fără să-şi dea seama spre catastrofă. Pentru că rămâne însărcinată şi îşi dezonorează astfel familia, cumnatul ei primeşte sarcina de a o pedepsi dându-i foc. Salvată de colaboratoarea unei fundaţii umanitare, Souad ajunge în Franţa, unde începe o nouă viaţă şi unde îşi va face cunoscută povestea cutremurătoare.
”Cu ani în urmă am întâlnit fete care veneau de departe, ca şi mine. Sunt ţinute ascunse. O tânără care nu mai avea picioare, agresată de doi vecini care au legat-o şi au aruncat-o sub tren. O alta pe care tatăl şi fratele ei au vrut să o ucidă cu lovituri de cuţit şi pe care au aruncat-o într-o pubelă. O alta pe care mama şi fraţii ei au aruncat-o pe fereastră: este paralizată. Şi celelalte despre care nu se vorbeşte, care au fost găsite prea târziu, moarte. Cele care au reuşit să fugă, dar au fost prinse în străinătate: sunt moarte. Cele care au putut scăpa la timp şi se ascund, cu sau fără copii, virgine sau mame.
N-am întâlnit o femeie arsă ca mine – nu au supravieţuit. Iar eu mă ascund şi acum, nu-mi pot spune numele, nu-mi pot arăta chipul. Nu pot decât să vorbesc – este singura armă pe care o am”.
“Prizonieră în Teheran. Cum am supravieţuit într-o închisoare iraniană”
Volumul, semnat de Marina Nemat este bestseller international.
În ianuarie 1982, Marina Moradi-Bakht, pe atunci în vârstă de 16 ani, este arestată, apoi torturată şi condamnată la moarte pentru crime politice: protestase la şcoala împreună cu alţi tineri atunci când, în urma revoluţiei din Iran, propaganda islamică şi studierea Coranului deveniseră mai importante decât disciplinele de învăţământ. În sinistra închisoare Evin din Teheran, Ali, unul dintre anchetatorii care interoghează deţinutii, se îndrăgosteşte de ea şi o salvează din faţa plutonului de execuţie folosindu-şi legăturile cu ayatollahul Khomeini. Preţul pe care i-l cere în schimb este covârşitor: va trebui să-l ia de soţ şi să se convertească la religia islamică. Altfel, nu doar ea, ci întreaga ei familie şi Andre Nemat, tânărul pe care îl iubeşte, vor avea de suferit. Marina va trebui să accepte şi, din condamnată la moarte, va deveni prizonieră pe viaţă a statului iranian şi a bărbatului care ţine în mâini soarta ei şi a familiei sale. Dramatice, pline de pasiune şi sensibilitate, amintirile ei au fost traduse şi publicate în zeci de ţări din întreaga lume.
”Marina Nemat spune o poveste sfâşietoare despre iertare, speranţă şi dragoste răbdătoare; ea da glas istoriilor nespuse, trecute sub tăcere de revoluţia din Iran”, notează cronicarul de la Publishers Weekly.
“Duşmanca • Balul”
Romanul Balul de Irene Nemirovsky a fost adaptat pentru marele ecran în 1931, în regia lui Wilhelm Thiele şi având-o în distribuţie pe Danielle Darrieux.
Cu o mamă frivolă şi prea ocupată cu flirturile ca să se mai îngrijească şi de cele două fiice, cu un tată mereu prins cu afaceri departe de casă, Gabri, eroina romanului Duşmanca, se maturizează mai mult la voia întâmplării. Copilaria ei are drept singur tovarăş ranchiuna faţă de mamă, care cu vremea se transformă în dorinţă de răzbunare. Aproape pe nesimţite, copila taciturnă şi neglijată de toţi devine o tânără plină de farmec, dar şi egala inamicei sale dintotdeauna. De-acum, răzbunarea îi e mai la îndemână ca oricând, însă conflictul difuz dintre cele două femei e dominat de sentimente contradictorii, de intuiţii şi neînţelegeri, de impulsuri incontrolabile şi remuşcări copleşitoare.
La fel ca Gabri, micuta Antoinette Kampf din Balul creşte simţindu-se mai degrabă un obstacol decât o fiică, un accesoriu niciodată mulţumitor, cu dorinţe şi asteptări mereu neglijate. Când părinţii ei, proaspăt îmbogăţiţi, pun la cale cel mai important eveniment al vieţii lor sociale, un bal grandios care să le marcheze intrarea în lumea bună, Antoinette găseşte prilejul să răzbune toate umilinţele din trecut, însă micul ei puseu de furie scapă de sub control.
”Duşmanca, în care se află germenele unui alt roman al lui Irene Nemirovsky, Le Vin de solitude, are drept protagonistă o adolescentă revoltată a cărei mamă, «drăgălaşă şi delicată ca porţelanul», este de fapt un monstru de egoism care-şi înşală soţul şi-şi lasa copiii în voia sorţii”, apreciază Jonathan Weiss.
”Balul e romanul care i-a creat lui Irene Nemirovsky imaginea unuia dintre cei mai talentaţi şi mai apreciaţi scriitori ai generaţiei ei”, notează The Guardian.
”Balul surprinde relaţia imorală dintre o mamă plină de ambiţia de a parveni social şi fiica ei de paisprezece ani”, afirmă cronicarul de la The Independent.
“Suita franceză”
Un fenomen editorial, un roman de Irene Nemirovsky, descoperit la mai bine de şaizeci de ani după ce a fost scris.
Suita franceză a inspirat scenariul unui film în curs de apariţie pe marile ecrane, în regia lui Saul Dibb, cu Kristin Scott Thomas, Margot Robbie şi Ruth Wilson în distribuţie.
În iunie 1940, naziştii au ocupat Franţa, distrugând şi reordonând din temelii mecanismele vieţii cotidiene. Când li se smulg din mâini frâiele propriei existenţe, când sunt împinşi spre un exod neaşteptat, când nimic nu-i mai poate ajuta să controleze împrejurările în care se găsesc, oamenii îşi dezvăluie adevărata natură, laşităţile ascunse, lăcomia sau generozitatea, altruismul, solidaritatea sau forţa sufletească pe care nici măcar nu şi le bănuiau. Urmărind exodul din Paris şi periplul prin ţară al câtorva personaje – o familie de burghezi înstăriţi, una de mici funcţionari, un soldat rănit în luptă, o dansatoare până atunci protejată de amanţii ei sus-puşi etc. –, Suita franceză creionează, chiar sub focul istoriei, tabloul unei societăţi în derivă.
Un roman bulversant, străbătut de un sentiment al nerăbdării timpului, dar niciodată terminat, pentru că Irene Nemirovsky avea să moară la Auschwitz, în 1942. Manuscrisul a fost descoperit abia şase decenii mai târziu, iar de atunci s-a impus în conştiinţa publică drept una dintre capodoperele literaturii universale.
”În lumea ficţională a lui Irene Nemirovsky totul face parte dintr-un flux. Unele personaje au încremenit, altele se pregătesc să se alăture noii ordini. Câteva încearcă să reziste. Nimic nu e abstract, totul face parte din realitate... Poate cea mai mare calitate a Suitei franceze este surprinderea umanităţii soldaţilor nemţi şi a dramei pe care-o trăiesc la aflarea veştii că Germania a invadat Uniunea Sovietică. Visurile lor de pace se risipesc; fantezia unei înţelegeri între învinşi şi învingători nu mai poate supravieţui”, afirmă criticul de la The Guardian.
”Prin Suita franceză, Irene Nemirovsky a lăsat, probabil, prima operă de ficţiune despre ceea ce astăzi numim al Doilea Război Mondial. Tot ea a scris, ca lumea să le poată citi neîngrădit, unele dintre cele mai valoroase, mai umane şi mai incisive opere de ficţiune născute vreodată din conflict”, se poate citi în The New York Times Book Review.
Volum apărut în coeditare cu Editura Hasefer.
“Prinţesa Bari”
”Hwang Sok-yong este,fără îndoială, cea mai puternică voce de prozator a momentului, din Asia de Est”, consideră Kenzaburo Oe.
Legenda coreeană a prinţesei Bari istoriseşte cum cea de-a şaptea fiică a unui rege este abandonată de părinţi, dornici să aibă şi un fiu. Când însă regele şi regina se îmbolnăvesc, ghicitorii le spun că există o singură cale de salvare: fiica lor părăsită trebuie să caute apa vieţii la marginea lumii şi să le-o aducă. Pornind de la această legendă, Hwang Sok-yong ţese în romanul său o poveste despre viaţa grea din Coreea de Nord a anilor ’90, despre cum oamenii pot deveni fiare, despre supravieţuirea într-o lume chinuită de conflict. Eroina – cea de-a şaptea fată – primeşte de la bunica ei, o femeie-şaman, numele Bari. Bunica este cea care o pregăteşte pe micuţa Bari pentru calea lungă pe care o va străbate, învăţând-o cu ajutorul poveştilor că nimic nu e inutil, că răbdarea reprezintă cheia supravieţuirii. Şi, deşi copila nu înţelege mare lucru, va descoperi în China, la Londra şi pe unde o mai poartă paşii, aievea şi în vis, înţelepciunea de a da timpului timp.
”Dacă m-ar întreba cineva cum arată lumea, i-aş răspunde cam aşa: lumea e ca un stol de păsări ce se rotesc în aer; sper ca scrisul meu să ajute acele păsări să revină pe pământul de unde s-au ridicat”, mărturiseşte Hwang Sok-yong.
”Romanul Prinţesa Bari îşi modulează ritmurile după suişurile şi coborâşurile poveştilor pe care le spune. Sprijinind reunificarea unei ţări dezbinate, Hwang Sok-yong povesteşte căutările de sine ale unei femei care, precum ţara ce-a născut-o, şi-a pierdut liniştea”, citim în Telerama.
”Poetic, fantezist până la pierderea oricărei legături cu realitatea în care e creat, Prinţesa Bari este un roman frumos despre dezrădăcinare, exil şi imigraţie”, notează Page des Libraires.
“Durere”
Un roman de Zeruya Shalev despre rănile lumii noastre.
În urmă cu zece ani, Iris, eroina din romanul scriitoarei israeliene Zeruya Shalev, a fost victima unui atentat terorist (la fel ca autoarea romanului, rănită în explozia provocată de un atentat sinucigaş, în 2004). Viaţa lui Iris fusese şi până atunci o înlănţuire de dureri şi tristeţi surde, pe jumătate uitate: un tată mort în războiul de Yom Kippur, o mare iubire pierdută în adolescenţă, o viaţă de familie intrată în rutină. Trupul sfârtecat aduce o durere nouă şi răspândită în fiecare fibră, care nu se lasă ştearsă nici după un deceniu, iar din ea se nasc, pe neaşteptate, alte şi alte spaime şi dureri. Cea mai teribilă se dovedeşte groaza de a lua o decizie: să-şi urmeze iubitul din tinereţe, revenit ca prin minune lângă ea, sau să rămână lângă copii, ei înşişi prinşi într-o plasă de suferinţe şi nefericiri?
”Zeruya Shalev face lucrul la care se pricepe cel mai bine: scrie poveşti de familie pline de dragoste, poveşti ale iluziei şi eliberării în care răzbate intensitatea emoţională, invitând cititorii să se lase purtaţi de firul întâmplărilor parcurse. Celebrare a durerii, romanul este o revelaţie inspirată de rolul ei în viaţa noastră afectivă”. (Haaretz)
”Romanul Zeruyei Shalev înfăţişează ipostazele ideii de a trăi în Israel. Durere este cel mai bun roman al autoarei.” (Der Spiegel)
”Durere nu este doar un roman despre vina ce însoţeşte aproape orice nouă iubire între adulţi, ci şi despre nevoia de a renunţa la dragoste.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)
“În apărarea drepturilor femeii”
Trăind într-o perioadă în care lupta pentru drepturile omului a condus la revoluţie în America şi în Franţa, Mary Wollstonecraft (1759-1797) şi-a scris, în 1792, propria declaraţie a independenţei femeii. Plină de pasiune şi directă, În apărarea drepturilor femeii atacă, prin argumente raţionale şi lucide, perspectiva dominantă la acea vreme cu privire la feminitatea docilă şi decorativă, punând în schimb bazele unei emancipări fără precedent: educaţie egală pentru băieţi şi fete, eliminarea prejudecăţilor şi definirea femeii prin profesia avută şi nu prin propriul partener. Autoarea susţine că femeia nu este în mod natural inferioară bărbatului, părând să fie astfel doar din lipsa educaţiei. Prin urmare, atât barbaţii, cât şi femeile ar trebui să fie trataţi ca fiinţe raţionale, în condiţiile unei ordini sociale bazate la rândul ei pe raţiune. La vremea publicării sale, În apărarea drepturilor femeii a produs un amestec de admiraţie şi revoltă, însă astăzi este considerată primul mare manifest al drepturilor femeii, transformând-o pe Wollstonecraft în fondatoarea feminismului modern.
”Sper ca femeile să mă scuze dacă le tratez ca pe nişte fiinţe raţionale, în loc să le admir farmecul fascinant, tratându-le ca şi cum ar fi într-o stare de copilărie eternă, incapabile să se bazeze pe ele însele. Doresc, în cel mai sincer mod, să precizez în ce constă adevărata demnitate şi fericire a omului – vreau să determin femeile să-şi dorească dobândirea de putere fizică, dar şi mintală, şi să le conving că vorbele dulci, sentimentele delicate, sensibilitatea inimii şi gusturile rafinate sunt aproape sinonime cu slăbiciunea, iar acele fiinţe care transmit doar milă şi o iubire de acest fel – care înseamnă acelaşi lucru – vor ajunge în curând demne de dispreţ. (…) Întărind şi dezvoltând mintea femeii, supunerea oarbă va fi nimicită; însă, cum supunerea oarbă este atât de urmărită de către cei ce deţin puterea, tiranii şi libertinii au dreptatea lor când încearcă să menţină femeile în ignoranţă, pentru că primii vor doar sclavi, iar ultimii un lucru cu care să se joace.”
”Astăzi cuvintele lui Mary Wollstonecraft sunt tot atât de valabile – şi tot atât de puţin ascultate de decidenţii politici – ca atunci când le-a scris, în urmă cu 200 de ani”, apreciază The Guardian.
Mary Wollstonecraft, feministă britanică, este socotită prima teoreticiana a feminismului iluminist, sub influenţa radicalismului democratic al lui Rousseau şi al întregii mişcări teoretice pentru drepturile universale ale omului şi cetăţeanului. Este socotită o veritabilă pionieră a feminismului modern, în plan intelectual. Această lucrarea apărut cu 50 de ani înainte de mişcarea femeilor pentru sufragiul universal. Ideile cuprinse în În apărarea drepturilor femeii se înscriu în tradiţia liberală inaugurată de John Locke, punând accent pe egalitatea în drepturi a femeilor şi bărbaţilor în educatie, în faţa legii, în politică.
Mary Wollstonecraft a fost căsătorită cu filosoful pre-anarhist William Godwin, iar fiica ei a fost Mary Shelley, autoarea romanului Frankenstein.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
