Anul trecut, cu prilejul împlinirii unui secol de viaţă, a apărut volumul 444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara semnate de el însuşi.
"Această carte aniversară condensează viaţa şi opera lui Neagu Djuvara în 444 de fragmente memorabile extrase din scrierile şi spusele autorului. Fragmentele cuprind momentele-cheie ale biografiei istoricului, precum şi ideile, opiniile, obsesiile sale privind trecutul, actualitatea, lucrurile cu adevărat importante în viaţă. Cititorul are la dispoziție în aceste pagini esențialul despre Neagu Djuvara - redat cu vorbele sale”, scria atunci Horia Roman Patapievici.
Cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, intitulată Cele trei vieţi ale lui Neagu Djuvara, volumul cuprinde cuvinte de apreciere semnate de Georgeta Filitti, Dan C Mihăilescu, Radu Oltean, Andrei Pleşu, Sandra Ecobescu, Andrei Pippidi, Mihai Dim. Sturdza, Horia-Roman Patapievici.
Aprecierile închegau un tablou fascinant al unei vieţi şi al unei minţi strălucite, aflate în permanent contact cu lumea întreagă, experimentându-i istoria pe propria piele şi filtrând-o prin modul de gândire al istoricului şi filosofului istoriei.
„După decenii întregi în care istoria a trebuit să se strecoare, ca disciplină, printre nenumărate clişee ideologice, să navigheze printre adevăruri camuflate, desfigurate sau ocolite, să accepte o îndelungată asceză, care risca să producă standardizarea ireparabilă a discursului istoric, Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de ştaif catedratic şi de exigenţe conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curăţă, fără dureri, plămânii neoxigenaţi ai cititorului autohton şi convertesc normativitatea solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaştere, în obiect al curiozităţii tinereşti şi al bucuriei", constata Andrei Pleşu.
Iar Dan C. Mihăilescu mărturisea: „Mai întâi m-a cucerit personajul Neagu Djuvara. Un ADN cu blazon de boierie sadea pe linie maternă şi ighemonikon diplomaticesc dinspre tată, plus fibra armânească la care balcanismul aburos cataonic din vinele mele a percutat euforic fără ezitare. Diplome sorbonarde în Istorie şi Drept. Patriotic-romantice înrolări ofiţereşti pecetluite cu subtile misiuni politice de anvergură naţională (şi consecinţe continentale) la nici treizeci de ani. Studii căftănite de Raymond Aron. Un exil împănat instituţional cu mult disputatele conturi prevăzător alimentate de «bietul» Ică Antonescu, dar şi cu Cioran, Eliade, Vişoianu, Brutus Coste, Ionesco & Co. Abordări ale istoriei la nivel de Toynbee, dublate de misiuni secrete şi comandouri paraşutate, ambiguu păstorite de spionajul francez şi american...”
Să amintim câteva dintre multele sale volume, apărute în România după 1990.
Ce au fost „boierii mari“ în Ţara Românească? Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX)
Neagu Djuvara, fiul Tincăi Grădişteanu şi al lui Marcel Djuvara, nu a ales întâmplător subiectul cărţii sale: este ultimul descendent, pe linie maternă, al unui neam boieresc important care a dat ţării membri în elita politică cu ajutorul căreia domnii pământeni au domnit în Ţara Românească, iar pe linie paternă, al unui alt neam de boieri, aromâni la origine, stabiliţi în principate la sfârşitul veacului al XVIII-lea, care a dat şi el ţării politicieni, diplomaţi, medici, profesori universitari. O demonstraţie în răspăr cu imaginea cultivată de regimul nivelator din ultimii 50 de ani, care a negat vehement rolul aristocraţiei în complexa structură socială, politică şi culturală a principatelor române. Ce au fost "boierii mari" în Ţara Românească. Saga Grădiştenilor este o cercetare asupra unei familii boiereşti şi, în fapt, un volum ce priveşte istoria instituţiilor politice româneşti premoderne. Fără tagadă, aşa cum reiese din minunata demonstraţie a autorului, istoria boierimii române atinge încontinuu istoria politică a principatelor, deoarece marea boierime a jucat un rol foarte însemnat - ba chiar dominant în guvernarea ţării, dinainte de „descălecători" şi până la naşterea României moderne. Vom descoperi în ce fel marile familii boiereşti şi-au dobândit sau şi-au pierdut moşiile şi, odată cu averile, privilegiile politice şi dregătoriile înalte. Cum au fost rând pe rând şi mai mult sau mai puţin conştient, agenţii aproape exclusivi a trei influenţe străine, determinante în domeniul culturii: cea slavonă, în primele timpuri ale Evului nostru Mediu, cea greacă, apoi turco-fanariotă, în secolele XVII-XVIII, la urmă cea franceză în secolul al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea. Cum au încheiat alianţe de familie, puternic marcate de endogamie, pentru a conserva rangurile şi din nou averile. Cum femeile, adesea aprige, au jucat un rol însemnat în transmiterea numelui. Cum ei, boierii, au fost promotorii modernizării României ca revoluţionari, reformatori, oameni politici. Cum, către sfârşitul veacului al XIX-lea, când sarcina guvernării României este preluata de burghezia naţională, neamul Grădiştenilor se stinge în dureri: moarte timpurie, sinucideri, copii din flori, alienaţie mentală. Neagu Djuvara, pare-se ultimul Grădiştean, oferă un capitol inedit de ilustraţii, facsmilie, arbori genealogici, tabele de ascendenţi, indici de familii înrudite. S-ar părea că, potrivit uneia dintre genealogii, nepoata sa reia saga familiei Grădişteanu, căsătorindu-se cu un alt descendent al unei alte ramuri a Grădiştenilor!
În această nouă ediţie, Neagu Djuvara revine asupra subiectului, îmbogăţindu-l cu noi observaţii, noi ilustraţii, un glosar de termeni istorici, un indice de nume de persoane, şi, nu în ultimul rând, cu un tabel genealogic sintetic, realizat după o concepţie proprie, patentată de autor....
Civilizaţii şi tipare istorice
Un volum ce cuprinde şi documentare executate după monumente, artefacte sau opere de artă, comentate astfel încât să susţină informaţiile şi conexiunile din text. “Am ales să evidenţiez, cu imagini şi obiecte adesea mai puţin cunoscute, unele legături, influenţe sau convergenţe între civilizaţii”, scria Neagu Djuvara.
Ediția, de colecție, este însoţită de 80 de desene documentare de Mihail Coşuleţu şi Simona Vilău, 40 de ilustraţii alb-negru şi 55 de ilustraţii color.
Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1800–1848)
Universul spectaculos şi pestriţ – în parte oriental, în parte occidental – de acum aproape două veacuri e şi mai bine înfăţişat în această ediţie ilustrată: sunt zeci de pagini cu imaginile oamenilor de atunci şi ale minunatelor lor podoabe, straie şi arme....
Cartea lui Neagu Djuvara este povestea miracolului petrecut cu două provincii de la marginea împărăţiei turceşti, Ţara Românească şi Moldova. Călătorii străini remarcau că la Bucureşti şi la Iaşi treburile publice şi viaţa privată aveau acelaşi ritm ca la Constantinopol. Puţini bănuiau că în atmosfera letargică a unui sfârşit de imperiu aristocraţia fanariot-bizantină va trece de la caftan, anteriu şi giubea la frac şi mănuşi albe şi îşi va însuşi ideile şi moravurile occidentale în doar câteva decenii. Chiar înainte de ei, domniţele, de parcă nu ar fi purtat niciodată şalvari, fermenele, cepchene şi iminei, îşi etalaseră la balurile de la curte rochiile croite ca la Paris sau la Viena. Nimic din vechea societate – sat şi oraş, negoţ, meşteşuguri, armată, învăţământ şi biserică – nu a rămas pe loc.
Amintiri din pribegie
Adevărat bestseller, Amintiri din pribegie oferă şi multe fotografii din albumul de familie al autorului.
„Povestea vieţii lui Neagu Djuvara are verva sălbatică a unui peisaj luxuriant. Nu e suficient să spui că a trecut prin multe. A trecut prin tot. Război şi Universitate, aventură şi savantlâc, exil şi repatriere, Europa şi Africa, diplomaţie, filozofia istoriei, spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamey şi Bucureşti, boierie şi sărăcie, profesorat, politică, explozie creatoare după vârsta de 80 de ani, anonimat şi glorie, acţiune, contemplativitate, radicalitate, cordialitate, hazard. Recunoaşte singur că a fost mereu însoţit, în momentele decisive, de un «noroc» salutar.
A prins ultimul tren spre Helsinki după marea revoluţie rusească din octombrie şi a fost trimis la Stockholm pe 23 august 1944, anume, parcă, pentru a supravieţui tăvălugului bolşevic. Trecut de 95 de ani, are încă mari proiecte, speră să-şi afle sfârşitul pe un vapor, e ubicuu, tonic, şarmant, distins, fără fasoane, bucuros de glumă şi de tacla. De câte ori îl văd, mă contaminez de buna lui dispoziţie, savurez bunele lui maniere şi admir curajul opiniilor sale, adeseori în afara convenţiilor curente”, scria Andrei Pleşu la apariţia cărţii, care are pe copertă o fotografie cu Neagu Djuvara la Paris, în 1936.
O scurtă istorie ilustrată a românilor
Documentele iconografice au fost selectate astfel încât cititorul, purtat de farmecul inconfundabil al lui Neagu Djuvara, să şi-i apropie, ca şi cum ar privi într-un album de familie alcătuit de mai multe generaţii, pe oamenii din trecut: împăraţii romani, domnii şi regii români, cu aliaţii şi duşmanii lor, politicienii, buni şi răi, cum i-am avut, în momente de triumf sau de mare restrişte, şi uneori chiar oamenii de rând, pe care istoriile adesea îi uită. Împreună, textul şi imaginile alcătuiesc o minunată istorie ilustrată a românilor.
Când este însoţită de ilustraţii, o carte de istorie e mai bună, iar materia sa e şi mai lesne de înţeles şi de reţinut. Imaginile spun ele însele o poveste sau o completează, iar impactul lor e mai puternic decât orice demonstraţie....
O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri (Set complet)
Autor al unor erudite studii de istorie şi filozofia istoriei, premiat de Academia Franceză, profesorul Neagu Djuvara lasă la o parte tonul academic pentru a le povesti tinerilor - şi celor mai puţin tineri - istoria României. Cele zece CD-uri prezintă într-un mod sintetic şi original momentele-cheie din trecutul nostru, fără tabuuri sau prejudecăţi, scoţând la lumină întâmplări mai puţin cunoscute, dar revelatoare.
„Locul pe care-l ocupă domnul Djuvara în viaţa publică românească nu l-a luat de la nimeni şi nu va fi niciodată luat de altcineva. Că l-am cunoscut şi că o personalitate atât de originală stă cu noi de un sfert de veac este o aruncare a zarurilor sorţii la fel de norocoasă pentru noi ca acelea care i-au determinat acestui om cotiturile unei vieţi într-adevar excepţionale. Numai în societatea noastră, în care el, Neagu Djuvara, este supravieţuitorul unei civilizaţii morale moarte, poate să fie cineva un fenomen cultural de unul singur", apreciază Andrei Pippidi.
Neagu Djuvara s-a născut la 18 august (stil vechi) / 31 august (stil nou) 1916 la Bucureşti, într-o familie în care tatăl, Marcel, căpitan de Geniu în armata română, se trăgea dintr-o familie veche de celnici aromâni, iar mama, Tinca, aparţinea unei vechi familii de boieri, Grădişteanu, înrudită cu mai toate familiile boiereşti din Ţara Românească.
În anul 1918 tatăl său moare, în urma marii epidemii de gripă spaniolă.
Primul război mondial obligă familia să aleagă calea exilului, către bunicul Trandafir Djuvara, ministru plenipotenţiar al României în Belgia, mai întâi mergând la Nisa, în 1928, apoi la Paris, din 1932.
Neagu Djuvara şi-a definitivat studiile liceale în capitala Franţei, fiind apoi licenţiat în litere la Sorbona în 1937 şi doctor în drept la aceeaşi universitate, în anul 1940.
Un mare iubitor al echitaţiei
În anul 1937 se căsătoreşte în Franţa cu France Henriette Marie Gaillet, nepoata generalului Jean Baptiste Estienne, cel care a inventat în 1916 carele de luptă (tancul), cei doi fiind cununaţi de Monseniorul Vladimir Ghika, personalitate remarcabilă a vremii şi rudă cu mama lui Neagu Djuvara.
În 1940 lansează, la Paris, volumul La législation roumaine en matière de nationalité.
Tot în 1940 revine în ţară pentru satisfacerea stagiului militar, iar între iunie şi noiembrie 1941, participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă. Ca infanterist, Djuvara este rănit uşor la o mână, în faţa Odesei, iar şansa îi surâde, căci, după trimiterea lui la Tiraspol pentru refacere, regimentul este angrenat, dezastruos, în cucerirea Odesei, iar din cei 3.000 de oameni vor scăpa cu viaţă doar 92.
În tinereţe
În mai 1943 intră prin concurs în Ministerul de Externe, la „direcţia cifru”, fiind apoi trimis de Antonescu curier diplomatic la Stockholm, la 23 august 1944 (unde avea misiunea să o contacteze pe doamna Kolontay, ambasadorul URSS la Stockholm, ca să reia negocierile de pace cu guvernul Antonescu), cu doar câteva ore înainte de arestarea mareşalului. Este apoi secretar de legaţie la Stockholm (numit de guvernul Sănătescu), funcţie în care rămâne până în septembrie 1947. Despre perioada de la Ministerul de Externe îşi aminteşte: “Mi-am zis că acolo voi cunoaște evenimentele mari din Europa, din lume. A fost interesant, pentru că aveam toate veștile din lume pe care le interpretam, trebuia să traducem ceea ce venea de la ambasadele noastre de la Paris, Lisabona, de la străini și asta m-a făcut să devin mai conștient de ceea ce se întâmpla în lume. Nu eram un simplu pifan”.
Până în anul 1961, rămâne în exil, militând în diverse organizaţii, fiind secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români de la Paris, apoi jurnalist la Radio Europa Liberă şi secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I”.
În anul 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, cu un contract de doi ani, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey. Şederea sa în Africa se prelungeşte însă pentru o perioadă mult mai lungă.
În mai 1972 obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, apoi obţine şi diploma Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris pentru limba sârbo-croată.
Între anii 1984 – 1989, este secretar general al Casei Româneşti de la Paris.
După Revoluţie, în 1990, revine în ţară, între anii 1991 şi 1998 este profesor asociat la Universitatea din Bucureşti, la Facultăţile de Istorie şi de Ştiinţe Politice.
La împlinirea vârstei de 100 de ani
Devine membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti. Este, de asemenea, membru de onoare al Fundaţiei Culturale Erbiceanu.
În anul 2006, Neagu Djuvara a fost decorat cu Ordinul Naţional „Servicul Credincios” în grad de Mare Cruce, iar în ianuarie 2008, a lansat activitatea Fundaţiei Calea Victoriei prin cursul său de istorie Cum am trăit secolul XX.
În 5 martie 2010, primeşte din partea ambasadorului francez la Bucureşti ordinul Arts et Lettres în grad de Ofiţer, din noiembrie 2012 este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti şi din 5 decembrie 2012, deţine titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi.
La 9 august 2016, istoricului Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, la împlinirea a 100 de ani de viaţă.
În scrierile sale, Djuvara a fost un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea informaţiilor din perioadele interbelică și comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a servi scopuri politice.
De asemenea, Djuvara a fost un critic al atitudinii excesiv de favorabile occidentului în politica românească, sugerând că societatea și cultura române nu pot fi clasificate ca occidentale.
În biblioteca sa
“Nu puteam să am speranța să scriu istorie românească în străinătate. M-am convertit când am putut să mă întorc în România. Când am venit aici, am avut totuși un șoc, fiindcă n-am mai găsit același român. Am stat 45 de ani plecat. Este o viață de om. Când plecasem eu din țară, românul pe care-l cunoșteam, de pildă țăranul de la moșia din județul Brăila, era îmbrăcat în alb, cu garnitură la marginea mânecii cămășii. Era curat, era respectuos față de cineva mai învățat decât el, nu că era boier, dar că era mai învățat.
M-am întors și am găsit un țăran mai întâi îmbrăcat ca Mao Zedong, în haine gri. Chiar fața lui m-a speriat, de bețiv. Românul de pe vremea copilăriei mele era un om care mai trântea o țuică exagerată duminica, dar restul săptămânii era treaz. M-am întors după 40 de ani și am văzut că erau bețivi toată ziua, de dimineața până seara. Prin urmare, asta strică o nație. Asta transformă o populație rurală în niște brute. Am devenit foarte pesimist. În plus, un alt motiv de pesimism este că tineretul — că avem totuși un tineret inteligent—, de îndată ce capătă o bursă în străinătate, pleacă și nu se mai întoarce. În tinerețea mea, cu toții am plecat în străinătate ca să facem studii superioare, dar niciunul nu stătea acolo. Toți se întorceau în țară. De îndată ce căpătam o diplomă de la Londra, de la Paris, de la Washington, ne întorceam în țară. Era sfânt, era normal. Acum, domne', capeți o bursă Fulbright sau alta, dus ești din țară. Concluzia mea este că țara e pierdută”.
Într-un interviu publicat anul trecut, întrebat dacă se mai poate vorbi despre istoria naţională într-o lume globalizată ca aceea pe care o străbatem, Neagu Djuvara răspundea:
“M-am gândit la chestia asta foarte mult, dar am ajuns la concluzia că în nicio țară din Europa nu se mai poate vorbi de naționalism. Cu toții suntem europeni, în afară de englezi. Am văzut la televizor niște discuții din Parlamentul britanic, ziceau: «Noi nu putem să fim europeni». Românul poate să fie european și faptul că facem parte din grupul care se numește Europa Unită ne asigură un viitor oarecum garantat. Garanția cea mai mare ne-o dau SUA. Faptul că americanii sunt cei mai puternici din lume din punct de vedere militar, că au baze și în țara noastră și în Polonia și în Țările Baltice, înseamnă că suntem la adăpostul unui reflux al Rusiei. Rusia lui Putin rămâne la el, în granițele lui. Cel mult i se dă voie să pună mâna pe Ucraina, care, totuși, în timpul epocii țariste, a făcut parte din Marea Rusie. Restul, toată Europa este garantată de Statele Unite ale Americii. Și, în sensul ăsta, mă simt protejat”.
Primind Ordinul Steaua României, oferit de Preşedintele Klaus Iohannis
Şi această personalitatea copleşitoare s-a dovedit, în egală măsură, un om iubind viaţa şi capabil să guste toate ofertele ei.
"Îmi lipsește dansul. Am fost un pătimaș al dansului. Faptul că la 99 de ani nu mai pot, de altfel, nu mă mai poftește nimeni ca să mai dănțuiesc în momentul de față, este lipsa cea mai mare pe care o resimt acum. Dansul era o nebunie", mărturisea Neagu Djuvara.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
