“Cultura japoneză”
Una dintre cel mai bine scrise introduceri în cultura japoneză. Concis, explicit, alert, volumul semnat de Paul Varley este unul de referinţă în orice bibliografie privind Japonia.
„Cultura japoneză este gândită ca o vedere de ansamblu, adresată cititorului universal, asupra culturii japoneze, inclusiv a religiei, gândirii, artelor vizuale, literaturii, teatrului, cinematografului – şi artelor speciale, precum ceremonia ceaiului şi arhitectura peisajeră, atât de preţuite în Japonia. Preferinţa latentă a japonezilor pentru frumuseţea perisabilă se explică prin sensibilitatea lor pronunţată faţă de trecerea timpului. «Tirania timpului» a fost într-adevar o temă omniprezentă în literatură şi artă. Faptul că japonezii au fost în măsură să utilizeze această temă pentru a-şi găsi împlinirea înclinaţiei lor, dincolo de universul frumuseţii convenţionale, în lucrurile care, sub semnul ofilirii şi al degradării, sunt literalmente devastate de timp, reprezintă un prinos adus geniului estetic şi artistic japonez”, afirmă autorul.
Citatele ample din clasicii literaturii nipone şi ilustraţiile numeroase care însoţesc textul fac din cartea lui Paul Varley o excelentă expunere a evenimentelor majore ale civilizaţiei nipone.
„Cultura japoneză trece în revistă cei peste două mii de ani de istorie neîntreruptă a unuia dintre cele mai cultivate popoare, punând în lumină deopotrivă personalităţile, religiile, genurile şi stilurile de arte vizuale, formele de expresie literară, insolitul creaţiei teatrale, particularităţile culturale (ceremonia ceaiului, de pildă) ori ponderea şi semnificaţia influenţelor exercitate de-a lungul vremii de China, apoi de Occident”, apreciază Booklist.
“Avocatul rebel”
Un nou thriller juridic va putea fi găsit din 23 august în librării. Fanii lui John Grisham vor putea citi ultimul său bestseller.
Avocatul rebel este unul dintre titlurile care nu pot lipsi dintr-o librărie şi dintr-o bibliotecă şi încă o dovadă a notorietăţii autorului. De altfel, la publicarea sa, Avocatul rebel s-a aflat, timp de două săptămâni, în topul celor mai bine vândute cărţi, întocmit de New York Times şi este considerat una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2016 de Washington Post şi NPR (National Public Radio).
Deşi a publicat peste 40 de cărţi până acum, autorul dovedeşte în continuare că are resurse să creeze „personaje unice, situații juridice periculoase și modalități ingenioase de a ieși la liman”, după cum spune Maureen Corrigan, în The Washington Post.
Cartea reuneşte şase poveşti despre oameni nedreptăţiţi de sistemul juridic şi despre cei care luptă, uneori la limita legalităţii, pentru a le asigura un proces onest. Ceea ce reuneşte aceste poveşti, unele inspirate din întâmplări reale, este Sebastian Rudd, un avocat neobişnuit. Într-adevăr, acesta este unul dintre cele mai colorate personaje zugrăvite vreodată de Grisham. El se ocupă de cazuri pe care orice avocat le-ar refuza: un tânăr dependent de droguri, aparent adept al unui cult satanic, un mafiot condamnat la moarte, un bărbat arestat pentru că a tras cu arma într-o echipă SWAT care i-a năvălit, din greşeală, în casă. De ce încearcă Rudd să îi apere pe aceşti clienţi care nu au nicio şansă să câştige? Pentru că orice om are dreptul la un proces corect, crede el, chiar dacă asta presupune ca avocatul să trişeze pentru a obţine achitarea.
„Sebastian Rudd este un fel de luptător pentru dreptate socială, iar Grisham îl folosește pentru a lua peste picior sistemul juridic… Un personaj direct, nepoliticos, poetic și înțelept care îl face să pară un fel de Philip Marlowe al secolului XXI”, îl caracterizează Benjamin Percy, în The New York Times Book Review.
Numele lui John Grisham este sinonim cu thrillerul juridic de calitate. De altfel, este supranumit povestitorul numărul 1 al Americii. Acesta a vândut peste 300 de milioane de cărţi în lumea întreagă şi este al zecelea cel mai bine plătit scriitor din lume. Autorul s-a născut în Jonesboro, Arkansas, la 8 februarie 1955, într-o familie cu venituri modeste. După absolvirea Facultății de Drept, a practicat avocatura timp de aproape un deceniu, dedicând cazurilor sale câte 60-70 de ore săptămânal. În 1983, a fost ales în Camera Reprezentanților din Mississippi, din partea democraților, for din care a făcut parte până în 1990. În puținul timp liber rămas, Grisham a început munca la primul său roman, Şi vreme e ca să ucizi, pe care l-a finalizat în 1987. De atunci, a continuat să scrie cel puțin un roman pe an, cele mai multe dintre ele devenind imediat bestselleruri și fiind ecranizate.
“Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”
Creator al metaforelor, prozator-artist, Fănuş Neagu se bizuie pe efecte stilistice, pe inventivitatea cuvântului.
“În miezul romanului lui Fănuş Neagu ne putem imagina o scenă de teatru pe care urcă, rând pe rând, prezentându-se, personajele, ele anunţă carnavalul: trei zile de petrecere şi par a spune: bucuraţi-vă cu noi, totul e un joc, un spectacol, în curând va cădea cortina, atunci, vom redeveni cu toţii ceea ce suntem. Carnavalul suspendă timpul. În acest timp suspendat, imaginar şi ironic, se petrec aventurile personajelor lui Fănuş Neagu”, scrie Nicolae Manolescu.
“Vorbea singur, adânc încredinţat că mania asta îl va salva de spânzurătoare.
Lua o pară din fructieră şi muşca din ea lacom în cerul gurii lui se aprinse, cu miresme, cu vânt subţire şi cu lună, o livadă din Argeş. Fulgerător şi numai la extremitatea simţurilor, zări spre fundul livezii o fântână veche şi, pe marginea ei, o fată cu sânii goi, probabil avidă de dragoste. Treaz şi bine odihnit, ar fi reţinut imaginea până ce fata ar fi căpătat contur, fiindcă avea o dexteritate uimitoare de-a aduce cu faţa spre lumină şi adevăr siluetele de ceaţă care ne apar pe retină în clipa descântată când ieşim din somn. Excelent dresor sau şarlatan rafinat, îşi concentra întreaga fiinţă ca să le poarte din drumul nesigur al închipuirii până-n zona acoperită de memorie. Şi când ele puneau piciorul aici şi din umbre se schimbau în desene însufleţite, cu identitate precisă, el respira larg, zâmbea răzbunător şi posesiv şi fixa ziua execuţiei, totul în baza legii: nici o femeie până la 30 de ani nu-şi va purta fotografia prin domeniile subconştientului meu fără a fi pedepsită.
Dar în ziua aceea - «21 decembrie, anul una mie nouă sute şaizeci şi opt de lei şi 50 de bani datorie la braseria Athenée Palace» - nu recepta silueta fetei de la fântână. Muşcând din para galbenă şi rece, destinată să-i risipească mirosul de alcool din gură şi să astâmpere agitaţia câinelui pe care-1 purta în stomac, ocoli masa şi apucă acordeonul. ÎI întinse, sprijinindu-1 cu burta. Clapele de sidef şi de ebonite scoaseră scântei de ţipete. El tresări neplăcut”.
Reeditarea volumului Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, de Fănuş Neagu, invită la (re)descoperirea unora dintre cele mai frumoase şi inspirate pagini din literatura contemporană românească.
„ O carte ca Frumoşii nebuni... se scrie când eşti tânăr sau mai eşti încă tânăr, zurliu, pus pe petreceri, fulgerat de un potop de speranţe, vesel şi predestinat, măcar în închipuire, izbânzilor. Eram încă tânăr. Şi iubeam zăpezile. Mateiu Caragiale, când a scris Craii de Curtea veche, era pe corzile razachii ale aventurii. De altminteri n-a ajuns niciodată bătrân. François Villon, care-şi scria poemele cu pumnalul în cârciumi logodite cu perdiţia, n-a fost nici el vreodată bătrân. (…)
Frumoşii nebuni cântă dragostea, libertatea şi răzvrătirea. Adică viaţa. Paginile scrise atunci se păstrează ca fumul în crestătura icoanelor potrivite sub candela Timpului. Sunt de zăpadă albastră, de Dunăre neistovită şi umblă-n ele sănii alungite de crivăţ, duhul legendelor şi al gerului care încleştează Bucureştii la margini de Orient şi lângă inima binecuvântată a tinereţii şi a femeilor”, scria Fănuş Neagu, autorul volumului.
Iar Răzvan Voncu consideră că „Reuşita romanului e cu atât mai remarcabilă, cu cât modelele reale ale celor trei crai (ca şi ale altor personaje) sunt lesne recognoscibile. Radu Zăvoianu, bunăoară, este construit pornind de la modelul cântăreţului Dan Spătaru, Ed Valdara de la cel al fotbalistului Cornel Dinu, iar Raminţki este un alter ego al autorului însuşi. Transformarea lor în «crai» n-ar fi fost posibilă fără o spargere a limitelor realismului, fără o punere între paranteze a convenţiilor romanului tradiţional şi, evident, fără apelul la instrumentele fantasticului”.
“Faţa întunecată a lunii”
În acest thriller science-fiction, un android anarhist comite o serie de crime pe o bază de pe Lună, numită Purgatoriul, loc de detenție pentru răufăcătorii trimiși aici de pe Pământ. Un fost polițist, locotenentul Damien Justus, este trimis pe Lună ca să investigheze cazul și să-l prindă pe criminalul în serie, androidul Leonardo Black.
„Un subiect SF inspirat... convingător la toate nivelurile”, consideră The Wall Street Journal.
„Fața întunecată a Lunii este o combinație între ceea ce s-ar putea întâmpla când Raymond Chandler îl întâlnește pe Isaac Asimov ascuns în umbră. Ceea ce m-a captivat în roman este detectivul lunar, fost polițist, care e trimis pe o colonie pe Lună ca să investigheze niște crime misterioase. Un sistem corupt. Scene de urmăriri. Roboți ucigași. O carte foarte bună!”, apreciază scriitorul Peter Clines.
Iar în Publishers Weekly se poate citi:„Stilul noir domină într-o țesătură de mistere pe fața întunecată a Lunii. Un umor morbid și o intrigă aparte fac din Fața întunecată a Lunii un thriller SF excellent”.
Anthony O’Neill, autorul romanului, este ful unui polițist irlandez și al unei stenografe australiene. S-a născut în Melbourne, în 1964, și trăiește în prezent în Edinburgh. Înaintea acestui voplum, a scris 4 romane care au
fost publicate în 14 limbi: Șeherezada (2001), Te Lamplighter (2003), Te Empire of Eternity (2006), Te Unscratchables (2009), publicat în afara granițelor Australiei, sub pseudonimul Cornelius Kane.
“Grădina umbrelor”
Cartea face parte din seria de 5 romane Florile de la mansardă de V.C. Andrews, compusă din Florile de la mansardă, Petale în vânt, Spinii destinului, Seminţele trecutului şi Grădina Umbrelor, bestseller internaţional cu peste 100 de milioane de exemplare vândute.
Seria urmărește în primele două volume destinele a patru frați – Cathy, Chris, Carrie și Cory Dollanganger –, după tragedia morții tatălui lor.
Obligați să se mute la conacul Foxworth, reședința bunicilor, copiii vor fi întâmpinați, în loc de dragoste și căldură, cu dispreț și răutate de către Olivia Foxworth, ființă neînduplecată și plină de cruzime, care îi obligă pe cei patru să locuiască la mansardă, izolați de lume.
Următoarele două volume se concentrează pe copiii lui Cathy – Jory și Bart –, pentru ca acțiunea din ultimul roman să îi aducă din nou în prim plan pe bunicii fraților Dollanganger.
Cu mult timp înainte ca umbra terorii să se abată asupra familiei sale, Olivia, proaspăt căsătorită cu Malcolm Foxworth, a ajuns în Virginia plină de speranță și entuziasm. Nădăjduia să găsească fericirea alături de chipeșul ei soț. Însă conacul Foxworth, sinistru și labirintic, pare să ascundă forțe malefice, care pun treptat stăpânire pe Olivia. Zi după zi, obsesia pentru copiii săi crește, mai ales pentru Corrine, o fată frumoasă, cu un farmec aparte.
Grădina umbrelor dezvăluie evenimentele teribile care vor marca pentru totdeauna soarta familiei Dollanganger.
„Viața e ca o grădină, Olivia. Iar oamenii sunt ca niște semințe mici, hrănite cu iubire, prietenie și afecțiune. Dacă investești suficient de mult timp și grijă, se transformă în flori superbe. Iar uneori chiar și o plantă bătrână și neglijată din grădină poate înflori pe neașteptate. Acelea sunt cele mai prețioase și mai îndrăgite flori. Tu vei fi acel gen de floare, Olivia. Poate că va trece ceva timp, dar și tu vei înflori.”
În încercarea de a ne face să înţelegem mai bine povestea şi să mai aflăm câteva secrete îngrozitoare ale acestei familii, autoarea îi acordă Oliviei şansa de a se explica, de a motiva acţiunile şi comportamentul ei detestabil.
Deşi acţiunea e destul de concentrată şi acoperă mulţi ani, întâmplările prezentate explică multe lucruri şi scot la lumină altele şi mai teribile. Acest ultim volum aduce este într-o măsură mai luminos, dar e mult mai intens, mai dramatic decât cele dinainte.
„Faptul de a fi femeie aduce și dureri alături de bucurii. Să știi, Corrine, relațiile dintre bărbați și femei sunt mult mai complicate decât îți poți imagina. Nu e totul cu floricele și curcubeie, oricât ne-am dori asta din toată inima. Așa cum ne tot spun poeții, dragostea seamănă mai mult cu un trandafir, cu spini tari și chinuitori sub floarea veselă și frumoasă. Pentru unii dintre noi, spinii abia dacă se simt, atât de dulce e parfumul trandafirului, dar pentru alții trandafirul e mic, se ofilește aproape înainte să fi înflorit și rămânem doar cu spinii, ca niște ace mici care-ți străpung inima…”
“Spinii destinului”
Un fenomen literar!
În acest volum semnat de V.C. Andrews, cititorul se întâlneşte cu Chris și Cathy, care au încercat întotdeauna să-și protejeze copiii de aflarea secretului dureros ce le-a marcat familia. S-au dedicat trup și suflet pentru ca Jory, Bart și micuța Cindy să aibă copilăria fericită de care ei nu au avut parte. Însă, în ciuda tuturor eforturilor, ei nu vor reuși niciodată să scape de propriile fantome.
Armonia familială pe care au creat-o se spulberă odată cu instalarea în conacul alăturat a unei noi vecine, o femeie misterioasă, care poartă numai haine negre și îi supraveghează în permanență. Bătrâna îl cucerește în curând pe Bart, un copil cu o imaginație bogată, invitându-l să mănânce înghețată și prăjituri. Treptat, atitudinea micuțului se schimbă, ca și cum cineva, sau ceva, îl împinge la acte nebunești și violente. Dar acesta e doar începutul. Chris și Cathy sunt pe cale să piardă tot ceea ce iubesc… poate pentru totdeauna.
Romanul a fost tradus în 25 de limbi.
“O istorie a copilăriei”
Ce este copilul? Copilăria ar trebui considerată a fi un construct social? Care au fost atitudinile adulților față de copiii de-a lungul timpului? Pe parcursul cărții semnate de Colin Heywood descoperim copilul privit a fi un păcătos augustinian, care vrea să-i domine pe cei din jur, un inocent romantic care încă nu este corupt de civilizație sau o doar o dovadă a fertilității cuplului parental, aruncat în brațele doicilor îndată ce a venit pe lume. În Occident, începând cu secolul XX, copiii nu mai erau expuși morții, abandonului sau bătăilor în aceeași măsură ca în trecut, iar relațiile dintre părinți și copii s-au îndulcit. Scopul cărții de față este acela de a evidenția problemele speciale din istoria copiilor, pe care o plasează în contextul social și cultural, fără a pierde din vedere experiențele individuale care au ajuns până la noi prin jurnale, autobiografii și mărturii orale. Scrisă într-un limbaj accesibil, cartea se adresează psihologilor, sociologilor, istoricilor și tuturor celor interesați de copii și copilărie.
“... lumea medievală nu cunoștea copilăria. Ceea ce lipsea era orice sentiment de l’enfance, orice conștiință față de natura particulară a copilăriei, acea natură particulară ce-l distinge pe copil de adult, chiar și de adultul adolescent. În momentul în care copiii puteau supraviețui fără grija și atenția mamelor sau doicilor, undeva între vârsta de cinci și șapte ani, ei erau azvârliți în «marea comunitate a oamenilor». Ca să începem cu începutul: erau oare copiii doriți? Răspunsul din partea istoricilor este acela că cuplurile căsătorite își doreau în general copii, dar nu prea mulți. Existau tot felul de avertismente pentru viitorii părinți, ce profețeau ce-i așteaptă. Poetul din secolul al XIV-lea, Eustache Deschamps, scria cu aplomb: «Fericit este acela ce nu are copii, căci pruncii nu înseamnă decât plânsete și duhoare, neaducând decât griji și necazuri»", scrie autorul.
Colin Heywood este profesor de istorie economică și socială la Universitatea din Nottingham. A scris numeroase studii despre copilărie, familie și parentalitate.
“Jumătate inocentă, jumătate înțeleaptă. Povestiri despre relația dintre terapeut și pacient”
Se spune că instrumentul psihoterapeutului este propria personalitate – el se lasă atins afectiv de pacient, și își folosește propriile reacții emoționale ca sursă de informații despre pacient.
“A început să-și confrunte teroarea de abandon, ura lui pentru femei, nevoia lui de a avea putere asupra lor și felurile în care făcuse asta. Toate aceste teme au putut fi desfășurate între noi, dar nu atât de dramatic ca fantasmele erotice care penetraseră relația noastră. Descoperisem că e mai ușor și să explorez ura lui față de mine, frica lui că l-aș putea părăsi, dorința lui de a avea putere asupra mea. Puteam să mă descurc cu toate astea. Pâinea și untul terapiei. Doar eroticul a fost cel în jurul căruia am fost nevoită să mă confrunt atât de dramatic cu propriile mele sentimente și să încerc să disting de ce seducția lui era atât de captivantă. Până una alta, se gândea încă la sex, tot așa cum persista atracția față de femei, dar acum începeau să facă parte din viață, nu să-i constituie viața”.
Volumul lui Susie Orbach ilustrează prin șapte povestiri de psihoterapie modul în care sentimentele pacientului și analistului, transferul și contratransferul, se întrepătrund, generând experiența unică a fiecărei terapii, și modul în care terapeutul își analizează și utilizează reacțiile contratransferențiale. Susie Orbach reușește să recreeze pentru cititori atmosfera din cabinet, în care relația terapeutică reprezintă un spațiu special în care pot fi făcute noi descoperiri care îi permit pacientului să se schimbe. Îi întâlnim, printre alții, pe Adam, seducătorul vampirizant, Belle, care nu se poate opri din a fabrica minciuni și pe Joanne, care se automutilează. Istoriile lor de viață și terapie sunt completate de scurte incursiuni clarificatoare în teoria și tehnica terapeutică.
“Terapia este în mod bazal o relație intimă care explorează unele dintre cele mai profunde întrebări cărora trebuie să le răspundem ca ființe umane. Problemele legate de felul în care putem avea încredere, despre cum dezamăgirea sfâșie sufletul, despre cum dragostea și ura sunt în legătură una cu cealaltă, despre ce înseamnă sexualitatea pentru individ, despre cum trădarea ne îndepărtează de ceilalți și despre cum îndrăznim să ne deschidem iarăși, toate acestea sunt jucate în relația terapeutică”.
Susie Orbach, psihanalistă, este profesor la New School for Social Reseach in New York și la London School of Economics. A scris numeroase articole și cărți despre dinamica relațiilor de cuplu și despre relația femeilor cu corpul lor.
“Burn-outul copiilor. Cum să nu-i lăsăm să clacheze”
Oare numai adulții să fie victime ale stresului contemporan? Sau, treptat, efectele acesteia se răsfrâng și asupra copiilor, care încep să resimtă partea întunecată a goanei după performanță? În cartea sa extrem de actuală, Béatrice Millêtre pune tranșant problema burn-outului în rândul copiilor și a sensului acestuia: necesitatea de a recunoaște, atât de-o parte cât și de alta, că lucrurile nu mai pot continua în același fel, că sănătatea fizică și psihică a copilului trebuie să primeze oricăror alte considerente. Ea se adresează pe rând părinților și adolescenților, arătându-le părinților de ce și cum ar trebui să reducă presiunea pe care o pun asupra fiilor și fiicelor lor, iar adolescenților, cum să o scoată la capăt, atunci când sunt pe punctul de a se împotmoli.
Cu exemple, desene, scheme și chestionare, scrisă într-un mod cald și apropiat, această carte constituie un instrument util pentru orice părinte sau viitor părinte, ca și pentru orice adolescent în căutarea propriei deveniri.
Spicuim din cuprinsul volumului: Eu, ca părinte, am responsabilitatea de a‑l ajuta pe copilul meu să se vindece și să nu îl las să clacheze. Nu mă culpabilizez. Repere pentru a‑mi ajuta copilul. Nu fac „cum face toată lumea“. Nicăieri nu este mai bine ca la bunica. Sensul vieții. Aveți încredere în copil. Planuri de carieră, planuri himerice. A împărtăși: cuvântul‑cheie…
Béatrice Millêtre este doctor în psihologie, specialist în științe cognitive și psihoterapeut.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
